Jurnal de vecin

Încă mai ţin minte ziua când universul nostru interbelic, liniştit şi spaţios din centrul oraşului a fost zdruncinat de primul val rrom, acum mai bine de 10 ani. Am ajuns acasă de la şcoală într-o dupămasă, doar ca să găsesc blocul invadat de o şatră (cam aşa ţin eu minte).
Mai exact, la apartamentul de sub noi s-a mutat o familie numeroasă de rromi. Fără să-mi dau seama de trecerea timpului, m-am tot uitat la ei de după perdea, fie că ne afumau făcând grătare în curte, fie că ascultau manele din maşinile parcate lângă parcul de peste drum, fie că se ameninţau între ei jos la colţ. Alteori îi auzeam în toiul nopţii cum se ceartă sau îşi bat joc de băiatul care livrează pizza.  Urma să regret după puţin timp că m-am plâns cu ani în urmă că locuim într-o zonă prea liniştită cu mulţi pensionari.

În tot acest timp au trecut prin faţa mea mai mulţi membrii ai familiei, ba chiar şi alte familii de rromi. Sunt mulţi, au mulţi copii şi nu înţeleg decât jumate din ce spun. Greu de reţinut după feţe, dar şi greu de ignorat. Încă nu cunosc numărul exact de persoane care locuiesc jos, la apartamentul 5.

Cea pe care am reţinut-o cel mai bine este şefa supremă, Mater Magna, Piranda, care îşi conduce clanul cu un braţ de fier. E grasă, mare, are părul uscat şi din profil arată ca un Bullterier. E evident că ea dă ordinele în ap.5. Poartă părul prins la spate într-un fel de coc jos, firele scurte din faţă îi ies din combinaţie, iar vopseaua roşcată, ruginie, parcă e tot timpul ştearsă şi spălăcită. Obişnuieşte să poarte tricouri cu animal-print de diverse specii, fuste lungi şi simple, bijuterii opulente în exces, nu cumva să presupunem că nu le are, şi foarte, foarte rar, un halat alb prin curte. Iarna am văzut-o purtând şi o blană lungă până la pământ, care o facea sa arate mai ceva ca un urs. De sub blană ii se văd doar piciorele disproporţionate încălţate în tocuri. Are paşii mici şi repezi, mai puţin atunci când urcă scările încărcată cu platouri cu mâncare, cum a facut într-un an de Crăciun, când am vazut mai multe platouri aduse din acel 4X4 pe care îl conduce, decât am fi mâncat noi de la Crăciun până la sf. Sava... La urma urmei e bine să ai atâţia copii, dacă fiecare ia câte un platou într-o mână, în două ture e gata transportul. Nu pot decât să presupun că are plămâni sănătoşi, deşi o văd fumând destul de des, pentru că atunci când îşi cheamă copiii, urlă la jandarmi sau ameninţă vecina că are să o împuşte, o aud până sus (la fel şi când trânteşte uşa). Din puţinele schimburi de replici pe care le-am avut, am observat că vorbeşte greu si greşit gramatical. Atunci când a insistat să spele treptele de la intrare până la uşa lor, iar eu încercam să-i explic că avem o femeie de servici, a spus ceva de genul "Cine?! Aia plină dă cancer?!". Iar atunci când a instat să venim să-i vedem baia nou renovată cu gresie şi faianţă neagră, coloane până la tavan şi finisaje aurii, ne-a arătat şi uşa nou nouţă de la intrare: "Să nu dă peste noi să ne omoară". Desigur că pe lângă faianţa neagră sidefată am remarcat şi modificările aduse apartamentului interbelic - uşile duble şi înalte au fost reduse la uşi de bloc comfort B, tâmplăria de lemn înlocuită cu tâmplărie PVC, pe tavan au apărut muluri renascentisto-rococo-baroce, candelabre de cristal, şi totul mobilat în stil francez, romantic, cu perdele diafane, etc. Întrebarea mea a fost întotdeauna dacă au şi bucatarie sau nu. Răspunsul aveam să-l aflu în vara 2012, când au cumpărat de la alt vecin garajul din curte, PVC şi acesta, unde acum au bucătăria şi unde fac grătarele când vremea nu le permite să ne afume rufele puse la uscat. Au şi o masă din lemn masiv cu modele şi picioare sculptate, la care se pot aşeza cel putin 8 persoane. În garaj.

-- Sfârşitul primei părţi.

<<Țara noastră-i țara noastră dulce pajiște albastră>>

N-am înțeles niciodată care-i ideea cu pajiștea albastră... dar să trecem la subiect, altă idee de titlu n-am avut

Am găzduit un tip prin Couchsurfing și plimbându-ne noi prin București și povestindu-i cam tot ce știu despre urbe, mă întreabă pe un ton care ar fi cerut un răspuns afirmativ: îți place în România? ca și cum nici nu s-ar fi îndoit de faptul că îmi place și că ar cere doar o confirmare. Întrebarea asta a venit oarecum ca un șoc și parcă toate gândurile mi se opriseră ca să dea prioritate întrebării. Cum era să zic nu, după ce că îi povestisem cu atâta înfierbântare despre originile numelui de Lipscani și despre toate contractele pe care le are primăria pentru repararea  străzilor ălora. Dar voiam, de fapt, să zic nu de mă blocasem așa? Până la urmă am zis da, însă pauza pe care am făcut-o și tonul involuntar nehotărât cred că a lăsat mai multe să se înțeleagă. Noroc că turistul s-a mulțumit cu răspunsul meu și n-a cerut informații suplimentare.

Odată ce am putut să petrec timp cu gândurile mele am redeschis capitolul ăsta. Îmi place sau nu îmi place? Iubesc sau nu țara asta? Prima concluzie la care am ajuns a fost că nu iubesc țara asta așa cum își iubește americanul federația sa de peste ocean, nici cum își iubește englezul regatul și nici cum își iubește francezul cea de-a cincea lui republică. Nu am cum să o iubesc așa, pentru că fiecare țară se iubește altfel. Dar  parcă nu o pot iubi nici atât de mult, nu mă încearcă sentimente atât de puternice. Dar atunci cum o iubesc, dacă tot i-am zis tipului că o iubesc.

Cred că îmi place țara asta într-un mod reținut.  Îmi place pentru că am speranța că se poate mai bine, pentru că cred că nu poți face peste noapte un castel dintr-o ruină. Pentru că nu dau vina zilnic pe clasa politică. Cred că politicienii pe care ni alegem ne reprezintă nu doar la nivel politic ci și la nivel de societate, adică moravurile pe care le are societatea, le au și ei. Asta cred că se întâmplă peste tot și nici o țară nu e mulțumită de clasa ei politică. Dacă am fi mulțumiți cu toții, n-aș vedea loc de progres. Deci e mai sigur așa. Nu simt că aș iubi țara asta pentru munți, dealuri, Dunări și Mihai Viteji  - nu trezesc  în mine nici un sentiment special ci poate doar unul de identificare cu națiunea, ca entitate ficțională distinctă de popor (juristul din mine a vorbit). Dar îmi place aici pentru că e o încercere zilnică de supraviețuire. Trebuie să recunoașteți că e mai palpitant decât să trăiești într-o țară precum cele anterior menționate în care după ce muncești  două luni poți pleca în vacanță. Dar ăsta e un motiv cam sado-masochist. Apoi cred sincer că e mai frumos și onorant să iubești și să susții o țară în devenire decât o țară care trebuie doar să își apere statutul. Aș dezvolta fiecarea idee, dar v-aș plictisi aici.  O s-o fac la cerere, de preferat invitați-mă la o cafea.

Câteodată mă gândesc că iubesc România cum iubesc maidanezul de la colțul blocului. Îl văd dimineața, îl compătimesc pentru situația în care e, sper că nu-l va călca mașina în timpul zilei, din când în când îi arunc o coajă de pâine și sper că și alții fac la fel. Nu mă simt mulțumit cu cât fac pentru el, dar parcă nici nu l-aș lua în casă. 

**the parade in somekind of nationalistic mood