Jurnal de vecin

Încă mai ţin minte ziua când universul nostru interbelic, liniştit şi spaţios din centrul oraşului a fost zdruncinat de primul val rrom, acum mai bine de 10 ani. Am ajuns acasă de la şcoală într-o dupămasă, doar ca să găsesc blocul invadat de o şatră (cam aşa ţin eu minte).
Mai exact, la apartamentul de sub noi s-a mutat o familie numeroasă de rromi. Fără să-mi dau seama de trecerea timpului, m-am tot uitat la ei de după perdea, fie că ne afumau făcând grătare în curte, fie că ascultau manele din maşinile parcate lângă parcul de peste drum, fie că se ameninţau între ei jos la colţ. Alteori îi auzeam în toiul nopţii cum se ceartă sau îşi bat joc de băiatul care livrează pizza.  Urma să regret după puţin timp că m-am plâns cu ani în urmă că locuim într-o zonă prea liniştită cu mulţi pensionari.

În tot acest timp au trecut prin faţa mea mai mulţi membrii ai familiei, ba chiar şi alte familii de rromi. Sunt mulţi, au mulţi copii şi nu înţeleg decât jumate din ce spun. Greu de reţinut după feţe, dar şi greu de ignorat. Încă nu cunosc numărul exact de persoane care locuiesc jos, la apartamentul 5.

Cea pe care am reţinut-o cel mai bine este şefa supremă, Mater Magna, Piranda, care îşi conduce clanul cu un braţ de fier. E grasă, mare, are părul uscat şi din profil arată ca un Bullterier. E evident că ea dă ordinele în ap.5. Poartă părul prins la spate într-un fel de coc jos, firele scurte din faţă îi ies din combinaţie, iar vopseaua roşcată, ruginie, parcă e tot timpul ştearsă şi spălăcită. Obişnuieşte să poarte tricouri cu animal-print de diverse specii, fuste lungi şi simple, bijuterii opulente în exces, nu cumva să presupunem că nu le are, şi foarte, foarte rar, un halat alb prin curte. Iarna am văzut-o purtând şi o blană lungă până la pământ, care o facea sa arate mai ceva ca un urs. De sub blană ii se văd doar piciorele disproporţionate încălţate în tocuri. Are paşii mici şi repezi, mai puţin atunci când urcă scările încărcată cu platouri cu mâncare, cum a facut într-un an de Crăciun, când am vazut mai multe platouri aduse din acel 4X4 pe care îl conduce, decât am fi mâncat noi de la Crăciun până la sf. Sava... La urma urmei e bine să ai atâţia copii, dacă fiecare ia câte un platou într-o mână, în două ture e gata transportul. Nu pot decât să presupun că are plămâni sănătoşi, deşi o văd fumând destul de des, pentru că atunci când îşi cheamă copiii, urlă la jandarmi sau ameninţă vecina că are să o împuşte, o aud până sus (la fel şi când trânteşte uşa). Din puţinele schimburi de replici pe care le-am avut, am observat că vorbeşte greu si greşit gramatical. Atunci când a insistat să spele treptele de la intrare până la uşa lor, iar eu încercam să-i explic că avem o femeie de servici, a spus ceva de genul "Cine?! Aia plină dă cancer?!". Iar atunci când a instat să venim să-i vedem baia nou renovată cu gresie şi faianţă neagră, coloane până la tavan şi finisaje aurii, ne-a arătat şi uşa nou nouţă de la intrare: "Să nu dă peste noi să ne omoară". Desigur că pe lângă faianţa neagră sidefată am remarcat şi modificările aduse apartamentului interbelic - uşile duble şi înalte au fost reduse la uşi de bloc comfort B, tâmplăria de lemn înlocuită cu tâmplărie PVC, pe tavan au apărut muluri renascentisto-rococo-baroce, candelabre de cristal, şi totul mobilat în stil francez, romantic, cu perdele diafane, etc. Întrebarea mea a fost întotdeauna dacă au şi bucatarie sau nu. Răspunsul aveam să-l aflu în vara 2012, când au cumpărat de la alt vecin garajul din curte, PVC şi acesta, unde acum au bucătăria şi unde fac grătarele când vremea nu le permite să ne afume rufele puse la uscat. Au şi o masă din lemn masiv cu modele şi picioare sculptate, la care se pot aşeza cel putin 8 persoane. În garaj.

-- Sfârşitul primei părţi.

E sâmbătă dimineaţa. E o sâmbătă perfectă. Verde, albastră şi însorită. M-am trezit în mod special la 7 dimineaţa ca să mă uit la desenele de pe PrimaTV. Mama şi tata încă mai dorm. Dau televizorul mai încet. Mai târziu tata face o omletă pentru toţi trei ca în fiecare sâmbătă. Cu ridichi. Şi brânză. Mai târziu ne facem drum spre bunica. Ne facem de lucru prin grădină. Bunica e mai vioaie decât noi toţi la un loc. Face de mâncare, prăjituri, ca orice femeie din Banat într-o sâmbătă. Câinele e şi el pe aici. Tata fumează în fundul grădinii. Cireşii au înflorit, o să avem şi morcovi şi mazăre şi cartofi. Avem şi o fântână dar e secată de când mă ştiu. Ies să mă joc cu copii în stradă. Maşinile trec aşa de rar încât ne permitem să asediem toată strada. Pe unii copii nici nu îi ştiu dar nu contează, stau după colţ pe Ecaterina Varga. Urlăm ca descreieraţii. Sunăm la tanti Marieta şi tanti Mărioara şi apoi fugim ne ascundem după gardul viu. Tanti Marieta îşi pune de obicei vaza cu flori în geam şi felicitările primite. Uneori mai vine pe la noi cănd face prăjituri, trece drumul cu o farfurie acoperită cu un şerveţel. Alteori mai bea cafea cu bunica sau poate mergem noi la ea şi la tanti Mărioara care nu trece drumul pentru că o doare spatele. Stă doar în faţa porţii şi se uită la noi cum batem mingea. Poate mergem să ne jucăm şi cu ăia de la bloc. Dani şi cu mine ne urcăm în corcoduş şi aruncăm chestii la tanti Ani în curte. Se enervează şi strigă ceva în şvăbească. Dacă nu, atunci ne facem bani din frunze şi ne jucăm şi cu Ica şi Bia. Bia e cea mai nebunatică. Stă la bloc la 3 şi câteodată o auzim de jos din stradă pe mama ei cum strigă la ea. Sigur nu o să mai vină să se joace azi. Dani avea un frate mai mare dar a murit pentru că sufla în pungă. De Crăciun. Şi Ica avea un frate şi o soră. Lângă Ica stă Alex, sau Cap-pătrat dar nu prea ne jucăm cu el. Uneori mergem la el, are jocuri din-alea pe TV. Oricum cea mai tare distracţie e când Dani şi cu mine ne jucăm cu mingea, degeaba. Bia şi cu mine am prins odată o găină de la tanti Mimi şi i-am venit de hac pentru că sărea gardul la noi în grădină şi mânca din recolta noastră timidă. Când strângeam crengile şi frunzele le dădeam foc în grădină şi făceam frigărui. Odată ne-am jucat scunsa in grădină şi m-am băgat într-un butoi vechi din care abia am ieşit apoi. Brusc s-a făcut târziu. Foarte târziu, 12-13 ani mai târziu. Unde e fântâna acum e o placă de beton foarte convingătoare. 3 lalele chinuite pe ici pe colo. Mimi nu mai are găini de mult, are doar un câine, Hector, şi o căţea, Fetiţa. A nu-ştiu-câta Fetiţa. În cealaltă jumătate a casei, din spate nu mai intră nimeni de mult, nici nu mai ştiu ce a fost pe acolo de-a lungul anilor. La tanti Marieta stau nişte străini care au avut grijă în ultimii ani de ea şi ea le-a lăsat casa când a murit. Tanti Mărioara în schimb cică mai trăieşte dar nu a văzut-o nimeni de mult. Pe stradă trec prea multe maşini şi chiar şi un Expres. 7.

Mi se zice des ca sunt talentat. Nu stiu la ce se refera oamenii normali cand zic asta. Ca sunt talentat in general la orice? Sau...? Ma rog, un real talent de-al meu, nou descoperit si embraced este abilitatea de a mirosi necazul de la distanta. Adica cu cateva zile/saptamani/luni inainte. Undeva in adancul mintii stiu clar ca anumite situatii se vor termina prost. Cu toate astea, nu ma agit niciodata, ci las lucrurile sa... go with the flow. Si asa, cam odata la doua saptamani, ma ghinui sa descalcesc dezastre. E tare palpitant sa fiu eu! Daca vrea cineva sa faca schimb cu mine, n-are decat sa ma contacteze.

***

In alta ordine de idei, anumite lucruri nu vor inceta niciodata sa ma mire. De exemplu: eu! Nu voi inceta niciodata sa ma mir mie insumi. Pentru ca... S-ar zice ca am o varsta care ma face mai mult adult decat copil, dar asta e discutabil si intra la alt capitol. Dar ca adult, se presupune ca, pe langa alte beneficii, imi permit si sa fiu managerul propriului meu timp, timp in care nu lucrez, nu fac aberatii artistice pentru scoala si nu sunt cu familia; deci timpul meu liber cu mine insumi. Da, acel timp este doar al meu si il pot distribui cum vreau eu. Cu toate astea, nu gasesc timp pentru chestii care imi plac, pentru oamenii care imi plac. E jalnic. Nu am pus degetul pe o carte de secole. Nu m-am vazut cu anumite persoane cam de cand am citit o carte ultima data. Nu am trimis plicuri. Nu am mai facut ceva bun de mancare de saptamani. Nu mi-am reparat aparatul foto si nu am fost nici la cimitir cum mi-as fi dorit. Nu m-am jucat cu cainele destul si nu am strans toate frunzele uscate din gradina. Cum ziceam mai demult, sunt un manager prost. Fie ca e vorba de bani, timp sau relatii. Prost. Dati-mi odata un premiu sau o diploma, si sa mergem mai departe.

***

Urmeaza sa scriu despre cersetori si copii strazii in viitorul apropiat.

In Search of Lost Time

De data asta chiar mi-as dori sa pot exclama ca m-am mutat intr-un colt indepartat al lumii unde nu exista internet, dar din pacate, nu. Tot aici sunt, la masa asta cu rama de zebra si taiata de la prea multe machete. Al treilea laptop, adica al doilea laptop de imprumut de la parinti, dupa ce al meu a suferit repetate socuri. Si atunci cand laptopul meu e in... coma, parca am alta viata. Gatesc, si dimineata si la pranz. Mananc in bucatarie. Citesc. Ziare, carti, cursuri. Desenez cu mana! Nu cu mouse-ul. Stau si in cealalta camera. Fac curatenie si ma culc devreme. Concluzie: internet est mechant! Cu toate astea, fara internet as avea o viata mai grea [dar nici nu as stii], si cu siguranta fara internet nu as abera acum si aici. Este unspe seara. Toata ziua am invatat despre manastiri si case taranesti. Acum pierd vremea in loc sa repet, ceea ce doveste ca intr-adevar traiesc intr-un univers paralel cu realitatea. Dupa atata timp pierdut pe internet ar trebui sa dau un anunt la sediul chestiilor intangibile: PIERDUT TIMP PE INTERNET! RECOMPENSA GENEROASA NOROCOSULUI CARE IL GASESTE!!! Am uitat cum sa scriu chestiile astea pe care le scriam atat de des in trecut. Am renuntat putin, dar iata ca m-am intors cu vaicarelile mele cu ochi albastrii. Imi place sa beau cafea, cu atat mai mult daca e facuta in masinariile alea mari in care se face espresso. Daca am bani beau cappuccino dublu de la COSTA. E intr-o cana de 16 cm, si imi ia cam jumate de zi sa-l beau, si e redbullul meu. Cam dupa trei-sfert de cana intru in starea aceea de euforie cand vrei sa povestesti cu toata lumea, ca si Oprah. Dupa patru sferturi vine injectia cu energie, si plec acasa sa invat. Din pacate pentru buzunarul parintiilor mei, cea mai apropiata COSTA e la 2 colturi, deci merg destul de des dupa cafea. Stiu si turele barmanilor deja. Si ai crede ca si ei stiu ca nu vreau scortisoara, cacao, caramel sau alune in cafea. Dar nu, ei intreaba. Eu zic nu, nimic. Ei dau ochii peste cap. Eu ii injur in minte. Dar sunt intelegator pentru ca au facut deja sute de cafele inaintea cafelei mele fara niciun gust, gust care mai si costa. Ei dau ochii peste cap. Mi-ar place sa lucrez si eu acolo, dar cred ca m-as simti ca o blonda dintr-un banc cu o blonda si fizica nucleara sau asa ceva operand masinaira de cafea si umbland cu zeci de cani pentru zeci de cafele cu zeci de arome. Dupa primul examen din sesiunea asta, cand mi-a intrat laptopul in coma si am luat cu 2 note mai putin, am avut o faza de maraton de filme. Some Like it Hot. Some don’t like Marilyn Monroe. Me. Mi-am facut o lista cu muzica pe care sa o adaug la ascultat: Joni Mitchell, Tori Amos si Devotchka. Ati vazut Little Miss Sunshine? Ar trebui. De mai multe ori. Mai ales dupa ce luati o nota mica.
There’s a chubby little girl with huge glasses in everyone of us.

B&ThePolice

22:45 la mine, 03:45 in Panama.

In fata blocului e o duba de politie. E albastra, mare, si scrie cu litere albe de tipar ПОЛИЦИЈА. Doi politai stau, probabil la panda, daca prin panda intelegi rezolvatul integramelor sau statul la soare. 

Ma intreb ce fac. De fapt stiu ce fac, nimic. Ma intereseaza, mai exact, ce asteapta; de ce e plasata duba in fata blocului, peste drum, putin la stanga mea?! Am avut timp destul [2-3 saptamani] ca sa formulez cateva ipoteze... Cat ca sa rezist ca sa nu le ciocan in geam si sa-i intreb; dar mi-e frica, au pistoale si bastoane; si eu am un talent innascut de a parea dubios for no reason at all [well almost]. Asa, ipotezele ar fi:

1) undeva prin vecini este domiciliul unui fugitiv din TOP10, si cei 2 sunt in misiune... daca e asta, atunci nu fac o treaba buna...

b) se ocupa de ordinea publica. daca e asa, atunci sunt supra echipati.

* presedintele s-a decis sa se mute intr-un amarat de apartament de bloc, ca doar e criza, si vrea sa dea exemplu, de aia are doar 2 garzi de corp. si mai mult de atat, poate urmari de aproape cum traieste aceast popor bulversat.

V) tipul de la 5 chiar e ceva bastan, ceea ce ar explica masinile negre si lucioase cu sofer care il asteapta uneori; si acum a primit o promotie si are nevoie de badigarzi.... lucky bstrd.

- nu stiu

Cum spuneam, treaba asta a inceput acum 2-3 saptamani. Era o zi... insorita sau innorata, nu mai stiu. Iesit-am din bloc, imi faceam drum spre faculta, printre blocuri ca de obicei [pt ca trotoarul e deja un lux neexistent], cand am vazut cei 2 politai la blocul vecin, pe scari. Cand m-am intors erau tot acolo, si in urmatoarele zile la fel. Apoi a urmat masina, iar dupa cateva zile a aparut duba. Poate ca peste cateva zile ma trezesc cu un intreg batalion/termen pe care nu il stiu/ in fata blocului... 

Fac pariu ca 80% dintre vecini, ca si mine, s-au intrebat: "daca ma asteapta pe mine?"... atunci m-au lasat sa trec pe langa ei de prea multe ori. Recunosc ca ar avea cel putin 1 motiv, o anume sticla de Fanta care atarna din frigiderul unei combine frigorifice distruse, dar spre apararea mea, ea m-a strigat prima!

Posta noastra cea de toate zilele

De ce e mai interesant sa mergi la posta cand e cea mai mare aglomeratie? Pentru ca atunci si doar atunci poti asista la cele mai... inedite situatii. Am avut multe de povestit, pentru ca, bine-inteles ca fiind deosebit am avut ocazia sa asist sau chiar sa particip la cateva spectacole [din care cel putin 20% includ o femeie gravida sau cu un razgaiat mic in brate]. Fie la ghisee, fie la cozi, fie in diferite birouri. Birocratia este, intr-adevar, distractiva [daca privesti partea buna a lucrurilor]. Momentan o sa povestesc doar excursia de azi la posta:

Astazi,  5 mai, am fost la posta cu diferite treburi. In alta instanta, faceam ceea ce fac de obicei: ajung in fata usii, vad hoarda de pensionari, ma resemnez si plec, zicandu-mi ca o sa ma intorc la 6-7 inainte de inchidere, cand pensionarii deja dorm in fata televizorului. Dar cum planurile mele mentale deseori esueaza, am intrat, si m-am pus la coada. Dupa ce am avansat cu cateva pozitii, aud din spatele meu o voce foarte hotarata: "Pot eu sa ma bag peste coada?" Apoi aud de la un ghiseu: "Gravida? Sigur!". Tipa gravida s-a dus la ghiseu in spatele unei doamne. Ok, in primele 45 de secunde nu s-a auzit nici-un comentariu. Lumea respecta gravidele, dovada fiind si abtibildul de pe ghiseu care le zice asta. Dupa cea de-a 45a secunda, un nene [mos] cu aparat auditiv o intreaba pe mamaia din spate "Da' cum se baga asta peste coada?" cu volumul dat la maxim - era surd sau semi surd cred. Tipa gravida s-a uitat nedumerita. Mamaia din spatele nenelui a zis "E gravida!". Nenea a zis "E gravida? Da! Nu am vazut" si apoi a apasat butonul de ras stanjenit. Tipa gravida nu se mai uita nedumerita. Mamaia i-a raspuns mosului "E gravida, da da! Lasa, sa fie cat mai multe." Eu am zambit pana la urechi. Tipa gravida a multumit si a plecat sa-si continue treaba de gravida.

Avansand inca cateva pozitii in coada, iarasi s-a bagat cineva peste coada. De data asta era o babuta cu jumate de metru mai scunda decat mine, cu capul invelit in batic, imbracata in palton, cu un baston strasnic si toata cocosata. A venit doar sa intrebe ceva. A dat la ghiseu buletinul si un card, doar ca sa auda de la ghiseu ca inca nu i-a sosit pensia. A pornit spre iesire cu aceeasi pasi mici si tarati, fara sa isi schimbe expresia de... "asta este". Dupa cateva minute am vazut-o in fata postei dand bani unui nene orb care cersea sprijinit de pervaz. Asta imi aminteste de un proverb...

***

In total alta ordine de ideei, la ora 7 pm. doua treimi din echipa Bla-g vor savura o bere la 200 km distanta in cinstea celui de-al treilea membru. happy birthday, Ovidiu the parade.

handmade

sau cum sa-ti faci rau singur, o reteta plina de succes, by Mr.B.

in primul rand trebuie sa stai pana tarziu cu ochii lipiti de computer, dar ne facand mare lucru, si abia apoi sa te culci. te trezesi la 10 in loc de 8 si te hotarasti sa mergi la cursuri de la 11, nu de la 1o. la micul dejun mananci o felie de paine prajita, o cana cereale cu iaurt, o banana + ceai verde; chiar daca stii ca o sa te doara capul daca nu bei cafea. de la 11 la 14 esti la cursri. intre timp - de preferat 2 tigari. apoi mergi pe jos prin ploaie pana in oras, in timp ce bei o mocca in sfarsit! dar ti se face rau de la frisca... dupa ce ai terminat ce aveai de facut in oras, te intorci cu tramvaiul, stand in curent. intre timp alte 2 tigari. de la magazinul din colt iti iei 2 bucati grapefruit, pe care o sa le devorezi cu mare pofta cand ajungi acasa, in loc de un pranz consistent, si o sa-ti provoace greata mai incolo. dupa ce ai dormit 2 ore si ai pierdut alte 2, te hotarasti sa-ti faci cina la 20:30. dupa ce mananci ca un animal care nu isi mesteca mancarea, iti dai seama ca toata ziua te-a durut capul, si ca niciodata, te pui in pat la 23 trecut de fix. 

te trezesti la 7:45 sperand ca o sa ai o zi mai buna. 

13-14 cu Mr.B

1.) mi-am dat seama ca am o noua obsesie. sosete cu model [dungi, romburi, stelute, patratele, cuburi, toate culorile posibile]. deja am destule. si daca as pune si sosetele plictisitoare la socoteala, cred ca as acoperi planeta cu sosete. glumesc, desigur. sau poate ca nu. si pe langa sosete si faptul ca sunt egocentric si narcisist, mai sunt si ignorant deseori. adica, mai am putin de invatat pana cand ceea ce incerc sa fac nu o sa se numeasca ignoranta. 

b) maine e 14. faimosul 14 februarie. de obicei imi vine sa borasc de la atat rosu, atatea inimioare si ingerasi, si dantelute, si roz si ciocolata si trandafirii aia nenorociti. doamne. mi se pare cumva trist. dar nu vreau sa fiu hater. asa ca o sa ma abtin de la comentarii, ca sa nu se interpreteze altfel. de altfel, de cativa ani oricum sarbatoresc 14 februarie, doar ca din alt motiv. am avut noroc acum... aproape 5 ani jumate [cred...] sa cunosc o persoana  care a avut norocul sa se nasca in aceeasi zi in care altii fac sex la lumina lumanarilor pe petale de trandafiri parfumati sintetic pe Frank Sinatra sau Stevie Wonder. oricum, maine e ziua ei. si aproape in fiecare an din ultimii 4, 5 sau 6, am sarbatorit impreuna, cu sau fara prieteni. si cadouri. asta este o incercare patetica de a face ceva special pe post de cadou. stiu ca un post pe blogul meu si mai patetic nu se califica, dar macar e in ton cu ea; asa, mai cold hearted si... you know, what ever... oricum ea nu e cold hearted. asa ii ziceam noi inainte, cand noi eram wow la chestii neesentiale si ea nu se manifesta sau nu se lasa impresionata asa de usor. i tell you, you cant buy her with a coffee. nu, nu e cold hearted. are doar nevoie de mai multa incredere in sine, un B12 now and then si cateva palme peste cap. stiu cat e de sensibila de fapt. chiar daca pare sa fie rece si calculata. va mai zic eu de ce are nevoie. are nevoie de un jean reno care sa ii faca diminetile mai frumoase. oricum, nu jean reno e centrul universului. pentru ca eu nu pot sa-l pun pe jean reno intr-o cutie si sa i-l trimit la usa, sau sa ma duc eu la usa ei ca sa sarbatorim ziua ei cu tequilla sunrise in time langa geam, o sa-i dau asta,   asta, si asta. praise the lord for internet. have a good one V, and dont let the numbers get you! love, B. 

IV. imi place istoria, tot timpul m-a fascinat. as vrea sa o cunosc. as vrea sa am rabdare. dar dumnezeu stie ca e obositor de plictisitor  sa inveti dintr-o carte fara poze si cu litere mici. oricum, macar acum stiu putin mai mult despre evolutia artei si a arhitecturii. cat de mult stiu, asta o sa vedem maine. oricum, que sera, sera, dar inca odata praise the lord for second chances! deja o sa-mi iasa pe nas istoria asta, dar pentru senzatia aia de dupa ultimul examen, merita! de fapt, cand ai o ocazie asa de faina cum e sfarsitul sesiunii, cel putin la mine, e asa de interesant cum de-a lungul sesiunii stau sa gandesc planuri elaborate de distractie dupa sesiune; dar la sfarsit imi dau seama ca nu am nimic, si ajung sa fac ceva total aiurea si sa nu simt in niciun fel libertatea. eh... poate ar trebui sa ma gandesc la propozitii mai scurte. nici nu stiu ce sa fac dupa sesiune. sa dorm? sa mananc? sa fac curat? sa ies in oras? sa ma uit la un film? uf. deja e epuizant... bine ca nu avem vacanta, ca o luam razna.

bonus: fericirea are par blond si ochi albastri. sau cel putin asa se pare. poate ca nu e asa. dar macar e aici. nu conteaza cum si de unde, atata timp cat e fericire, fie ea si temporara.