Mi se zice des ca sunt talentat. Nu stiu la ce se refera oamenii normali cand zic asta. Ca sunt talentat in general la orice? Sau...? Ma rog, un real talent de-al meu, nou descoperit si embraced este abilitatea de a mirosi necazul de la distanta. Adica cu cateva zile/saptamani/luni inainte. Undeva in adancul mintii stiu clar ca anumite situatii se vor termina prost. Cu toate astea, nu ma agit niciodata, ci las lucrurile sa... go with the flow. Si asa, cam odata la doua saptamani, ma ghinui sa descalcesc dezastre. E tare palpitant sa fiu eu! Daca vrea cineva sa faca schimb cu mine, n-are decat sa ma contacteze.

***

In alta ordine de idei, anumite lucruri nu vor inceta niciodata sa ma mire. De exemplu: eu! Nu voi inceta niciodata sa ma mir mie insumi. Pentru ca... S-ar zice ca am o varsta care ma face mai mult adult decat copil, dar asta e discutabil si intra la alt capitol. Dar ca adult, se presupune ca, pe langa alte beneficii, imi permit si sa fiu managerul propriului meu timp, timp in care nu lucrez, nu fac aberatii artistice pentru scoala si nu sunt cu familia; deci timpul meu liber cu mine insumi. Da, acel timp este doar al meu si il pot distribui cum vreau eu. Cu toate astea, nu gasesc timp pentru chestii care imi plac, pentru oamenii care imi plac. E jalnic. Nu am pus degetul pe o carte de secole. Nu m-am vazut cu anumite persoane cam de cand am citit o carte ultima data. Nu am trimis plicuri. Nu am mai facut ceva bun de mancare de saptamani. Nu mi-am reparat aparatul foto si nu am fost nici la cimitir cum mi-as fi dorit. Nu m-am jucat cu cainele destul si nu am strans toate frunzele uscate din gradina. Cum ziceam mai demult, sunt un manager prost. Fie ca e vorba de bani, timp sau relatii. Prost. Dati-mi odata un premiu sau o diploma, si sa mergem mai departe.

***

Urmeaza sa scriu despre cersetori si copii strazii in viitorul apropiat.

16+5=21

De ceva timp trebuie sa scriu despre niste amintiri din copilarie.
Ma tot gandeam acum cateva saptamani ca pe de-o parte ma bucur ca nu mai am 16 ani. Ce varsta complicata, nu? Nu stii ce vrei, nu stii ce nu vrei, crezi ca le stii pe toate de fapt. Nu ca la 21 de ani ai stii ceva... despre orice. Adica, poate stii tu cat fac 2+2, dar la urma urmei oricine poate invata asta (e 5, nu?). Cred ca de aia nu m-am prea chinuit cu scoala. Nu-mi pare rau. Oricum am invatat multe, nu neaparat din carti.
Ziceam, azi am trecut pe langa niste rumegus pe strada. Cine s-ar fi gandit ca niste rumegus poate cauza reactii adanc emotionante? Imi aminteste de bunica. Atata timp cat a fost in viata, de fiecare data cand mergeam la ea parca faceam un salt inapoi in timp. Mergeam in anii in care se taiau lemne de foc si se sapa gradina, se semana si apoi se culegea. Cu fiecare an mai putin. Se taia porc in curte. Gaini sau gaste. Ne urcam in copaci si mancam fructe sau ne faceam corturi si colibe. Aveam grija sa nu calcam morcovii cand ne fugaream ca niste descreierati. Iarna inventam strategii diferite pentru a nu iesi prea des afara dupa lemne. Era cel mai confortabil loc de pe lume, langa soba. Confort fizic dar mai ales psihic. Dar ce puteam sa stiu atunci in afara de cat de bune sunt prajiturile?
Nu mai am chef sa scriu.

In Search of Lost Time

De data asta chiar mi-as dori sa pot exclama ca m-am mutat intr-un colt indepartat al lumii unde nu exista internet, dar din pacate, nu. Tot aici sunt, la masa asta cu rama de zebra si taiata de la prea multe machete. Al treilea laptop, adica al doilea laptop de imprumut de la parinti, dupa ce al meu a suferit repetate socuri. Si atunci cand laptopul meu e in... coma, parca am alta viata. Gatesc, si dimineata si la pranz. Mananc in bucatarie. Citesc. Ziare, carti, cursuri. Desenez cu mana! Nu cu mouse-ul. Stau si in cealalta camera. Fac curatenie si ma culc devreme. Concluzie: internet est mechant! Cu toate astea, fara internet as avea o viata mai grea [dar nici nu as stii], si cu siguranta fara internet nu as abera acum si aici. Este unspe seara. Toata ziua am invatat despre manastiri si case taranesti. Acum pierd vremea in loc sa repet, ceea ce doveste ca intr-adevar traiesc intr-un univers paralel cu realitatea. Dupa atata timp pierdut pe internet ar trebui sa dau un anunt la sediul chestiilor intangibile: PIERDUT TIMP PE INTERNET! RECOMPENSA GENEROASA NOROCOSULUI CARE IL GASESTE!!! Am uitat cum sa scriu chestiile astea pe care le scriam atat de des in trecut. Am renuntat putin, dar iata ca m-am intors cu vaicarelile mele cu ochi albastrii. Imi place sa beau cafea, cu atat mai mult daca e facuta in masinariile alea mari in care se face espresso. Daca am bani beau cappuccino dublu de la COSTA. E intr-o cana de 16 cm, si imi ia cam jumate de zi sa-l beau, si e redbullul meu. Cam dupa trei-sfert de cana intru in starea aceea de euforie cand vrei sa povestesti cu toata lumea, ca si Oprah. Dupa patru sferturi vine injectia cu energie, si plec acasa sa invat. Din pacate pentru buzunarul parintiilor mei, cea mai apropiata COSTA e la 2 colturi, deci merg destul de des dupa cafea. Stiu si turele barmanilor deja. Si ai crede ca si ei stiu ca nu vreau scortisoara, cacao, caramel sau alune in cafea. Dar nu, ei intreaba. Eu zic nu, nimic. Ei dau ochii peste cap. Eu ii injur in minte. Dar sunt intelegator pentru ca au facut deja sute de cafele inaintea cafelei mele fara niciun gust, gust care mai si costa. Ei dau ochii peste cap. Mi-ar place sa lucrez si eu acolo, dar cred ca m-as simti ca o blonda dintr-un banc cu o blonda si fizica nucleara sau asa ceva operand masinaira de cafea si umbland cu zeci de cani pentru zeci de cafele cu zeci de arome. Dupa primul examen din sesiunea asta, cand mi-a intrat laptopul in coma si am luat cu 2 note mai putin, am avut o faza de maraton de filme. Some Like it Hot. Some don’t like Marilyn Monroe. Me. Mi-am facut o lista cu muzica pe care sa o adaug la ascultat: Joni Mitchell, Tori Amos si Devotchka. Ati vazut Little Miss Sunshine? Ar trebui. De mai multe ori. Mai ales dupa ce luati o nota mica.
There’s a chubby little girl with huge glasses in everyone of us.

<<Țara noastră-i țara noastră dulce pajiște albastră>>

N-am înțeles niciodată care-i ideea cu pajiștea albastră... dar să trecem la subiect, altă idee de titlu n-am avut

Am găzduit un tip prin Couchsurfing și plimbându-ne noi prin București și povestindu-i cam tot ce știu despre urbe, mă întreabă pe un ton care ar fi cerut un răspuns afirmativ: îți place în România? ca și cum nici nu s-ar fi îndoit de faptul că îmi place și că ar cere doar o confirmare. Întrebarea asta a venit oarecum ca un șoc și parcă toate gândurile mi se opriseră ca să dea prioritate întrebării. Cum era să zic nu, după ce că îi povestisem cu atâta înfierbântare despre originile numelui de Lipscani și despre toate contractele pe care le are primăria pentru repararea  străzilor ălora. Dar voiam, de fapt, să zic nu de mă blocasem așa? Până la urmă am zis da, însă pauza pe care am făcut-o și tonul involuntar nehotărât cred că a lăsat mai multe să se înțeleagă. Noroc că turistul s-a mulțumit cu răspunsul meu și n-a cerut informații suplimentare.

Odată ce am putut să petrec timp cu gândurile mele am redeschis capitolul ăsta. Îmi place sau nu îmi place? Iubesc sau nu țara asta? Prima concluzie la care am ajuns a fost că nu iubesc țara asta așa cum își iubește americanul federația sa de peste ocean, nici cum își iubește englezul regatul și nici cum își iubește francezul cea de-a cincea lui republică. Nu am cum să o iubesc așa, pentru că fiecare țară se iubește altfel. Dar  parcă nu o pot iubi nici atât de mult, nu mă încearcă sentimente atât de puternice. Dar atunci cum o iubesc, dacă tot i-am zis tipului că o iubesc.

Cred că îmi place țara asta într-un mod reținut.  Îmi place pentru că am speranța că se poate mai bine, pentru că cred că nu poți face peste noapte un castel dintr-o ruină. Pentru că nu dau vina zilnic pe clasa politică. Cred că politicienii pe care ni alegem ne reprezintă nu doar la nivel politic ci și la nivel de societate, adică moravurile pe care le are societatea, le au și ei. Asta cred că se întâmplă peste tot și nici o țară nu e mulțumită de clasa ei politică. Dacă am fi mulțumiți cu toții, n-aș vedea loc de progres. Deci e mai sigur așa. Nu simt că aș iubi țara asta pentru munți, dealuri, Dunări și Mihai Viteji  - nu trezesc  în mine nici un sentiment special ci poate doar unul de identificare cu națiunea, ca entitate ficțională distinctă de popor (juristul din mine a vorbit). Dar îmi place aici pentru că e o încercere zilnică de supraviețuire. Trebuie să recunoașteți că e mai palpitant decât să trăiești într-o țară precum cele anterior menționate în care după ce muncești  două luni poți pleca în vacanță. Dar ăsta e un motiv cam sado-masochist. Apoi cred sincer că e mai frumos și onorant să iubești și să susții o țară în devenire decât o țară care trebuie doar să își apere statutul. Aș dezvolta fiecarea idee, dar v-aș plictisi aici.  O s-o fac la cerere, de preferat invitați-mă la o cafea.

Câteodată mă gândesc că iubesc România cum iubesc maidanezul de la colțul blocului. Îl văd dimineața, îl compătimesc pentru situația în care e, sper că nu-l va călca mașina în timpul zilei, din când în când îi arunc o coajă de pâine și sper că și alții fac la fel. Nu mă simt mulțumit cu cât fac pentru el, dar parcă nici nu l-aș lua în casă. 

**the parade in somekind of nationalistic mood