Mi se zice des ca sunt talentat. Nu stiu la ce se refera oamenii normali cand zic asta. Ca sunt talentat in general la orice? Sau...? Ma rog, un real talent de-al meu, nou descoperit si embraced este abilitatea de a mirosi necazul de la distanta. Adica cu cateva zile/saptamani/luni inainte. Undeva in adancul mintii stiu clar ca anumite situatii se vor termina prost. Cu toate astea, nu ma agit niciodata, ci las lucrurile sa... go with the flow. Si asa, cam odata la doua saptamani, ma ghinui sa descalcesc dezastre. E tare palpitant sa fiu eu! Daca vrea cineva sa faca schimb cu mine, n-are decat sa ma contacteze.

***

In alta ordine de idei, anumite lucruri nu vor inceta niciodata sa ma mire. De exemplu: eu! Nu voi inceta niciodata sa ma mir mie insumi. Pentru ca... S-ar zice ca am o varsta care ma face mai mult adult decat copil, dar asta e discutabil si intra la alt capitol. Dar ca adult, se presupune ca, pe langa alte beneficii, imi permit si sa fiu managerul propriului meu timp, timp in care nu lucrez, nu fac aberatii artistice pentru scoala si nu sunt cu familia; deci timpul meu liber cu mine insumi. Da, acel timp este doar al meu si il pot distribui cum vreau eu. Cu toate astea, nu gasesc timp pentru chestii care imi plac, pentru oamenii care imi plac. E jalnic. Nu am pus degetul pe o carte de secole. Nu m-am vazut cu anumite persoane cam de cand am citit o carte ultima data. Nu am trimis plicuri. Nu am mai facut ceva bun de mancare de saptamani. Nu mi-am reparat aparatul foto si nu am fost nici la cimitir cum mi-as fi dorit. Nu m-am jucat cu cainele destul si nu am strans toate frunzele uscate din gradina. Cum ziceam mai demult, sunt un manager prost. Fie ca e vorba de bani, timp sau relatii. Prost. Dati-mi odata un premiu sau o diploma, si sa mergem mai departe.

***

Urmeaza sa scriu despre cersetori si copii strazii in viitorul apropiat.

16+5=21

De ceva timp trebuie sa scriu despre niste amintiri din copilarie.
Ma tot gandeam acum cateva saptamani ca pe de-o parte ma bucur ca nu mai am 16 ani. Ce varsta complicata, nu? Nu stii ce vrei, nu stii ce nu vrei, crezi ca le stii pe toate de fapt. Nu ca la 21 de ani ai stii ceva... despre orice. Adica, poate stii tu cat fac 2+2, dar la urma urmei oricine poate invata asta (e 5, nu?). Cred ca de aia nu m-am prea chinuit cu scoala. Nu-mi pare rau. Oricum am invatat multe, nu neaparat din carti.
Ziceam, azi am trecut pe langa niste rumegus pe strada. Cine s-ar fi gandit ca niste rumegus poate cauza reactii adanc emotionante? Imi aminteste de bunica. Atata timp cat a fost in viata, de fiecare data cand mergeam la ea parca faceam un salt inapoi in timp. Mergeam in anii in care se taiau lemne de foc si se sapa gradina, se semana si apoi se culegea. Cu fiecare an mai putin. Se taia porc in curte. Gaini sau gaste. Ne urcam in copaci si mancam fructe sau ne faceam corturi si colibe. Aveam grija sa nu calcam morcovii cand ne fugaream ca niste descreierati. Iarna inventam strategii diferite pentru a nu iesi prea des afara dupa lemne. Era cel mai confortabil loc de pe lume, langa soba. Confort fizic dar mai ales psihic. Dar ce puteam sa stiu atunci in afara de cat de bune sunt prajiturile?
Nu mai am chef sa scriu.

In Search of Lost Time

De data asta chiar mi-as dori sa pot exclama ca m-am mutat intr-un colt indepartat al lumii unde nu exista internet, dar din pacate, nu. Tot aici sunt, la masa asta cu rama de zebra si taiata de la prea multe machete. Al treilea laptop, adica al doilea laptop de imprumut de la parinti, dupa ce al meu a suferit repetate socuri. Si atunci cand laptopul meu e in... coma, parca am alta viata. Gatesc, si dimineata si la pranz. Mananc in bucatarie. Citesc. Ziare, carti, cursuri. Desenez cu mana! Nu cu mouse-ul. Stau si in cealalta camera. Fac curatenie si ma culc devreme. Concluzie: internet est mechant! Cu toate astea, fara internet as avea o viata mai grea [dar nici nu as stii], si cu siguranta fara internet nu as abera acum si aici. Este unspe seara. Toata ziua am invatat despre manastiri si case taranesti. Acum pierd vremea in loc sa repet, ceea ce doveste ca intr-adevar traiesc intr-un univers paralel cu realitatea. Dupa atata timp pierdut pe internet ar trebui sa dau un anunt la sediul chestiilor intangibile: PIERDUT TIMP PE INTERNET! RECOMPENSA GENEROASA NOROCOSULUI CARE IL GASESTE!!! Am uitat cum sa scriu chestiile astea pe care le scriam atat de des in trecut. Am renuntat putin, dar iata ca m-am intors cu vaicarelile mele cu ochi albastrii. Imi place sa beau cafea, cu atat mai mult daca e facuta in masinariile alea mari in care se face espresso. Daca am bani beau cappuccino dublu de la COSTA. E intr-o cana de 16 cm, si imi ia cam jumate de zi sa-l beau, si e redbullul meu. Cam dupa trei-sfert de cana intru in starea aceea de euforie cand vrei sa povestesti cu toata lumea, ca si Oprah. Dupa patru sferturi vine injectia cu energie, si plec acasa sa invat. Din pacate pentru buzunarul parintiilor mei, cea mai apropiata COSTA e la 2 colturi, deci merg destul de des dupa cafea. Stiu si turele barmanilor deja. Si ai crede ca si ei stiu ca nu vreau scortisoara, cacao, caramel sau alune in cafea. Dar nu, ei intreaba. Eu zic nu, nimic. Ei dau ochii peste cap. Eu ii injur in minte. Dar sunt intelegator pentru ca au facut deja sute de cafele inaintea cafelei mele fara niciun gust, gust care mai si costa. Ei dau ochii peste cap. Mi-ar place sa lucrez si eu acolo, dar cred ca m-as simti ca o blonda dintr-un banc cu o blonda si fizica nucleara sau asa ceva operand masinaira de cafea si umbland cu zeci de cani pentru zeci de cafele cu zeci de arome. Dupa primul examen din sesiunea asta, cand mi-a intrat laptopul in coma si am luat cu 2 note mai putin, am avut o faza de maraton de filme. Some Like it Hot. Some don’t like Marilyn Monroe. Me. Mi-am facut o lista cu muzica pe care sa o adaug la ascultat: Joni Mitchell, Tori Amos si Devotchka. Ati vazut Little Miss Sunshine? Ar trebui. De mai multe ori. Mai ales dupa ce luati o nota mica.
There’s a chubby little girl with huge glasses in everyone of us.

Random nothings.

Tre sa ma plang... Tot sistemul e putred. De la indivizi cu functii pompoase, pana la intregi consilii de conducere samd. De exemplu: Consiliul de conducere de la sediul meu central e total incompetent. Dupa fiecare adunare generala ma simt de parca as fi dat-o un pas in spate si de parca as fi imbatranit doua luni. Ore si ore de dezbateri si discutii, arugmente, opinii, citate, invitati speciali... doar ca sa ajung la niste concluzii care erau tot timpul prezente si pe care altii deja le stiau. Da, dar oricum e mai bine sa ajungi de unul singur la concluzia ca firea umana e pur si simplu ciudata, sau ca unii oameni sunt pur si simplu ciudati... intr-un sens rau.

Ieri, m-am gasit stand la o conversatie pe malul raului, in cea mai mare caldura posibila, si printre altele am ajuns sa compun un top 5 al lucrurilor care ma enerveaza [daca cineva nu se gaseste printre primele 5 pozitii asta nu inseamna ca nu ma enerveaza, nothing personal, I'm sure you are as annoying as a wet shoe]:

1. Oamenii

2. Birocratia

3. Caldura 

4. Aglomeratia

5. Situatia zapada>pantofi uzi

BONUS: Mircea Badea

Tot ieri, inainte de a sta sa compun aceasta mult-necesitata lista, am auzit o discutie foarte interesanta in 16. De fapt un inceput de conversatie, ca apoi a inceput partea aia mai zgomotoasa din Creap de Radiohead. Pe bancheta din spatele meu stateau un om mai iin varsta si o domnisoara. La un moment dat, in toata ingesiuala aia mirifica din firobuz, l-am auzit pe domn zicandu-i: "Domnisoara, pot sa va fac un compliment?" Domnisoara a murmurat ceva printre dinti. Replica Domnului a fost ceva de genul "Bla bla bla... frumos... bla bla bla". Nici nu vreau sa-mi inchipui cum a decurs discutia pana la statia finala, m-am decis sa nu-mi pun muzica pe pauza ca sa trag cu urechea. Imi imaginez ca tipa o fi avut ce sa povesteasca apoi toata ziua. 

Apropo, ati vazut noile piste de biciclisti? Pe langa faptul ca ocolesc stalpii cu destula precizie, au desenata o bicileta cu roti ovale care se repeta la fiecare 5-10 metri. Ma intreb cine le-a zis ca tre sa deseneze o bicicleta in scara 1:1, si apoi cand nu incape, sa-i puna roti ovale. Sau poate ca au desenat niste bicilete foarte rapide... cu efectul ala de speed, ca in desenele animate. Eh, oricum e de apreciat efortul. Doar ca, nu pot sa nu observ ca pe in unele locuri pista dispare pur si simplu. Aaa... pai descurcati-va fratilor. Noi nu va mai ghidam sa ocoliti stalpii... 

B&ThePolice

22:45 la mine, 03:45 in Panama.

In fata blocului e o duba de politie. E albastra, mare, si scrie cu litere albe de tipar ПОЛИЦИЈА. Doi politai stau, probabil la panda, daca prin panda intelegi rezolvatul integramelor sau statul la soare. 

Ma intreb ce fac. De fapt stiu ce fac, nimic. Ma intereseaza, mai exact, ce asteapta; de ce e plasata duba in fata blocului, peste drum, putin la stanga mea?! Am avut timp destul [2-3 saptamani] ca sa formulez cateva ipoteze... Cat ca sa rezist ca sa nu le ciocan in geam si sa-i intreb; dar mi-e frica, au pistoale si bastoane; si eu am un talent innascut de a parea dubios for no reason at all [well almost]. Asa, ipotezele ar fi:

1) undeva prin vecini este domiciliul unui fugitiv din TOP10, si cei 2 sunt in misiune... daca e asta, atunci nu fac o treaba buna...

b) se ocupa de ordinea publica. daca e asa, atunci sunt supra echipati.

* presedintele s-a decis sa se mute intr-un amarat de apartament de bloc, ca doar e criza, si vrea sa dea exemplu, de aia are doar 2 garzi de corp. si mai mult de atat, poate urmari de aproape cum traieste aceast popor bulversat.

V) tipul de la 5 chiar e ceva bastan, ceea ce ar explica masinile negre si lucioase cu sofer care il asteapta uneori; si acum a primit o promotie si are nevoie de badigarzi.... lucky bstrd.

- nu stiu

Cum spuneam, treaba asta a inceput acum 2-3 saptamani. Era o zi... insorita sau innorata, nu mai stiu. Iesit-am din bloc, imi faceam drum spre faculta, printre blocuri ca de obicei [pt ca trotoarul e deja un lux neexistent], cand am vazut cei 2 politai la blocul vecin, pe scari. Cand m-am intors erau tot acolo, si in urmatoarele zile la fel. Apoi a urmat masina, iar dupa cateva zile a aparut duba. Poate ca peste cateva zile ma trezesc cu un intreg batalion/termen pe care nu il stiu/ in fata blocului... 

Fac pariu ca 80% dintre vecini, ca si mine, s-au intrebat: "daca ma asteapta pe mine?"... atunci m-au lasat sa trec pe langa ei de prea multe ori. Recunosc ca ar avea cel putin 1 motiv, o anume sticla de Fanta care atarna din frigiderul unei combine frigorifice distruse, dar spre apararea mea, ea m-a strigat prima!

Posta noastra cea de toate zilele

De ce e mai interesant sa mergi la posta cand e cea mai mare aglomeratie? Pentru ca atunci si doar atunci poti asista la cele mai... inedite situatii. Am avut multe de povestit, pentru ca, bine-inteles ca fiind deosebit am avut ocazia sa asist sau chiar sa particip la cateva spectacole [din care cel putin 20% includ o femeie gravida sau cu un razgaiat mic in brate]. Fie la ghisee, fie la cozi, fie in diferite birouri. Birocratia este, intr-adevar, distractiva [daca privesti partea buna a lucrurilor]. Momentan o sa povestesc doar excursia de azi la posta:

Astazi,  5 mai, am fost la posta cu diferite treburi. In alta instanta, faceam ceea ce fac de obicei: ajung in fata usii, vad hoarda de pensionari, ma resemnez si plec, zicandu-mi ca o sa ma intorc la 6-7 inainte de inchidere, cand pensionarii deja dorm in fata televizorului. Dar cum planurile mele mentale deseori esueaza, am intrat, si m-am pus la coada. Dupa ce am avansat cu cateva pozitii, aud din spatele meu o voce foarte hotarata: "Pot eu sa ma bag peste coada?" Apoi aud de la un ghiseu: "Gravida? Sigur!". Tipa gravida s-a dus la ghiseu in spatele unei doamne. Ok, in primele 45 de secunde nu s-a auzit nici-un comentariu. Lumea respecta gravidele, dovada fiind si abtibildul de pe ghiseu care le zice asta. Dupa cea de-a 45a secunda, un nene [mos] cu aparat auditiv o intreaba pe mamaia din spate "Da' cum se baga asta peste coada?" cu volumul dat la maxim - era surd sau semi surd cred. Tipa gravida s-a uitat nedumerita. Mamaia din spatele nenelui a zis "E gravida!". Nenea a zis "E gravida? Da! Nu am vazut" si apoi a apasat butonul de ras stanjenit. Tipa gravida nu se mai uita nedumerita. Mamaia i-a raspuns mosului "E gravida, da da! Lasa, sa fie cat mai multe." Eu am zambit pana la urechi. Tipa gravida a multumit si a plecat sa-si continue treaba de gravida.

Avansand inca cateva pozitii in coada, iarasi s-a bagat cineva peste coada. De data asta era o babuta cu jumate de metru mai scunda decat mine, cu capul invelit in batic, imbracata in palton, cu un baston strasnic si toata cocosata. A venit doar sa intrebe ceva. A dat la ghiseu buletinul si un card, doar ca sa auda de la ghiseu ca inca nu i-a sosit pensia. A pornit spre iesire cu aceeasi pasi mici si tarati, fara sa isi schimbe expresia de... "asta este". Dupa cateva minute am vazut-o in fata postei dand bani unui nene orb care cersea sprijinit de pervaz. Asta imi aminteste de un proverb...

***

In total alta ordine de ideei, la ora 7 pm. doua treimi din echipa Bla-g vor savura o bere la 200 km distanta in cinstea celui de-al treilea membru. happy birthday, Ovidiu the parade.

Porumbeii, sobolani inaripati

 

S-ar zice ca am o obsesie cu porumbeii. Dar cred ca de fapt e invers. Are si logica: de cand ma stiu porumbeii erau la tot pasul. Deci, ei ma urmaresc pe mine. 

Lasand gluma la o parte, tin minte cand eram de cativa ani si mergeam la plimbare prin centru, eram fascinat de multimea de porumbei din fata operei, si ca toti mucosii de acolo, fugeam printre ei si incercam sa ii prind. Odata cineva a gasit unul ranit si mi l-a dat, dar, ca de obicei, mama m-a pus sa renunt la el. Apoi eram fascinat si de hranitul lor. Imi placeau babutele singuratice care le dadeau paine in piata unirii, si tot timpul mi-am dorit sa fac si eu asta... dar nu tin minte sa o fi facut vreodata. Acum stiu ca odata ce incepi sa ii hranesti se aduna ca lacustele in jurul picioarelor tale si nu te scapi de ei decat dupa ce au curatat ultimul centimetru de pamant. Sobolani inaripati! Se mai si bat pentru paine. Nu stiu daca sa imi fie mila de ei, sau sa-i injur [unul din motive ar fi ca lasa miros tare urat]. 

Cei mai nesimtiti porumbei i-am vazut in Venetia. Dolofani, probabil de la toti turistii din tari fara porumbei [ma intreb daca exista asa ceva] care fac si din asta o activitate turistica. Erau efectiv la tot pasul. Unde nu puteai sa calci de asiatici, nu puteai sa calci de porumbei. Isi faceau concurenta serioasa unii altora. Spre deosebire de porumbeii educati de Timisoara [la vremea aia],  porumbeii de Venetia nu prea ti se dadeau din drum, decat daca ii calcai sau daca dadeai cu piciorul in ei. Porumbeii educati de Timisoara o luau la zbor isteric cand trecea cineva la 5 metri de ei. Bine, nu si acum. Acum sunt si ei dolofani si nesimtiti, si asteapta pana te exhibitonezi ca sa ti se dea din drum.

Eu am obiceiul  sa ridic pana sus rulourile la un geam, ca sa ma trezeasca lumina de dimineata [functioneaza! pana nu te obisnuiesti...], celalat rulou il las la 10-15 cm de pervaz. Si nu exista dimineata cand sa nu am 3-4 porumbei in vitrina. Ori stau si se bronzeaza, ori vin si pleaca in continuu. Dar cel mai enervant e cand se plimba de la un capat al pervazului la celalat. Li se vede doar capul si gatul, se plimba si se uita in camera. Si e destul de sinstru sa vezi 3 porumbei care se holbeaza la tine imediat ce deschizi ochii. 

Si acum daca ma gandesc mai bine, acum cateva saptamani, un domn sau doamna porumbel, a stat pe pervazul meu toata ziua, in aceeasi pozitie de dimineata pana seara. Cred ca era bolnav... 

edit: Tocmai mi-am pierdut 45 de minute scriind despre porumbei. Asta ar trebui sa zica multe... Destule cel putin.

***

In alta ordine de idei, ca tot veni vorba de lumina si ferestre, mai am o plangere. In blocul de peste drum, sus la 5, in coltul din drepta mea, vecinii tin lumina de pe balcon aprinsa noaptea. Au terasa acoperita cu o perdea, care e desprinsa tot in coltul din dreapta sus. Exact unde e becul. Noaptea bate fix in pozitia unde e perna mea... Acum ca a inflorit copacul din fata ferestrei, e si mai distractiv. Il bate vantul, si lumina imi joca pe fata. Nu e deloc enervant!

epiphany after midnight

pentru unele lucruri pur si simplu nu ma simt pregatit, pana la un moment dat. de exepmlu - bjork. pana la 20 si ceva de ani mi-a fost frica sa o ascult. amelie - inca nu a venit momentul in care sa ma simt pregatit sa ma uit la el. poate mi-e frica sa nu fiu dezamagit. l-am tot primit pe CD

GARDEN STATE
dupa ani de zile in care amanam vizionarea acestui film, uite ca a venit vremea on this particular day. nu stiu ce exact m-a facut sa am impresia ca am avut o revelatie momentara, o sclipire de intelepciune, a second of bliss. poate am nevoie sa ma urc pe un camion in mijlocul ploii torentiale si sa zbier cat ma tin plamanii... sau poate e melodia... or maybe i just need to fall in love again. whatever it was, it was sunday morning all over again :)
and im smiling for no reason.

in cinemateca noastra de weekend urmeaza Almost Famous sau Slumdog Millionaire... poate chiar o sa fac asa o chestie... like a weekly post where i talk about a movie and no one realy cares about it.

im actually missing a part.

handmade

sau cum sa-ti faci rau singur, o reteta plina de succes, by Mr.B.

in primul rand trebuie sa stai pana tarziu cu ochii lipiti de computer, dar ne facand mare lucru, si abia apoi sa te culci. te trezesi la 10 in loc de 8 si te hotarasti sa mergi la cursuri de la 11, nu de la 1o. la micul dejun mananci o felie de paine prajita, o cana cereale cu iaurt, o banana + ceai verde; chiar daca stii ca o sa te doara capul daca nu bei cafea. de la 11 la 14 esti la cursri. intre timp - de preferat 2 tigari. apoi mergi pe jos prin ploaie pana in oras, in timp ce bei o mocca in sfarsit! dar ti se face rau de la frisca... dupa ce ai terminat ce aveai de facut in oras, te intorci cu tramvaiul, stand in curent. intre timp alte 2 tigari. de la magazinul din colt iti iei 2 bucati grapefruit, pe care o sa le devorezi cu mare pofta cand ajungi acasa, in loc de un pranz consistent, si o sa-ti provoace greata mai incolo. dupa ce ai dormit 2 ore si ai pierdut alte 2, te hotarasti sa-ti faci cina la 20:30. dupa ce mananci ca un animal care nu isi mesteca mancarea, iti dai seama ca toata ziua te-a durut capul, si ca niciodata, te pui in pat la 23 trecut de fix. 

te trezesti la 7:45 sperand ca o sa ai o zi mai buna. 

13-14 cu Mr.B

1.) mi-am dat seama ca am o noua obsesie. sosete cu model [dungi, romburi, stelute, patratele, cuburi, toate culorile posibile]. deja am destule. si daca as pune si sosetele plictisitoare la socoteala, cred ca as acoperi planeta cu sosete. glumesc, desigur. sau poate ca nu. si pe langa sosete si faptul ca sunt egocentric si narcisist, mai sunt si ignorant deseori. adica, mai am putin de invatat pana cand ceea ce incerc sa fac nu o sa se numeasca ignoranta. 

b) maine e 14. faimosul 14 februarie. de obicei imi vine sa borasc de la atat rosu, atatea inimioare si ingerasi, si dantelute, si roz si ciocolata si trandafirii aia nenorociti. doamne. mi se pare cumva trist. dar nu vreau sa fiu hater. asa ca o sa ma abtin de la comentarii, ca sa nu se interpreteze altfel. de altfel, de cativa ani oricum sarbatoresc 14 februarie, doar ca din alt motiv. am avut noroc acum... aproape 5 ani jumate [cred...] sa cunosc o persoana  care a avut norocul sa se nasca in aceeasi zi in care altii fac sex la lumina lumanarilor pe petale de trandafiri parfumati sintetic pe Frank Sinatra sau Stevie Wonder. oricum, maine e ziua ei. si aproape in fiecare an din ultimii 4, 5 sau 6, am sarbatorit impreuna, cu sau fara prieteni. si cadouri. asta este o incercare patetica de a face ceva special pe post de cadou. stiu ca un post pe blogul meu si mai patetic nu se califica, dar macar e in ton cu ea; asa, mai cold hearted si... you know, what ever... oricum ea nu e cold hearted. asa ii ziceam noi inainte, cand noi eram wow la chestii neesentiale si ea nu se manifesta sau nu se lasa impresionata asa de usor. i tell you, you cant buy her with a coffee. nu, nu e cold hearted. are doar nevoie de mai multa incredere in sine, un B12 now and then si cateva palme peste cap. stiu cat e de sensibila de fapt. chiar daca pare sa fie rece si calculata. va mai zic eu de ce are nevoie. are nevoie de un jean reno care sa ii faca diminetile mai frumoase. oricum, nu jean reno e centrul universului. pentru ca eu nu pot sa-l pun pe jean reno intr-o cutie si sa i-l trimit la usa, sau sa ma duc eu la usa ei ca sa sarbatorim ziua ei cu tequilla sunrise in time langa geam, o sa-i dau asta,   asta, si asta. praise the lord for internet. have a good one V, and dont let the numbers get you! love, B. 

IV. imi place istoria, tot timpul m-a fascinat. as vrea sa o cunosc. as vrea sa am rabdare. dar dumnezeu stie ca e obositor de plictisitor  sa inveti dintr-o carte fara poze si cu litere mici. oricum, macar acum stiu putin mai mult despre evolutia artei si a arhitecturii. cat de mult stiu, asta o sa vedem maine. oricum, que sera, sera, dar inca odata praise the lord for second chances! deja o sa-mi iasa pe nas istoria asta, dar pentru senzatia aia de dupa ultimul examen, merita! de fapt, cand ai o ocazie asa de faina cum e sfarsitul sesiunii, cel putin la mine, e asa de interesant cum de-a lungul sesiunii stau sa gandesc planuri elaborate de distractie dupa sesiune; dar la sfarsit imi dau seama ca nu am nimic, si ajung sa fac ceva total aiurea si sa nu simt in niciun fel libertatea. eh... poate ar trebui sa ma gandesc la propozitii mai scurte. nici nu stiu ce sa fac dupa sesiune. sa dorm? sa mananc? sa fac curat? sa ies in oras? sa ma uit la un film? uf. deja e epuizant... bine ca nu avem vacanta, ca o luam razna.

bonus: fericirea are par blond si ochi albastri. sau cel putin asa se pare. poate ca nu e asa. dar macar e aici. nu conteaza cum si de unde, atata timp cat e fericire, fie ea si temporara. 

reality check nr.9851284

imi place sa cred ca multa lume ar vrea sa aiba viata mea. cu siguranta. doar eu nu stiu sa o apreciez cum trebuie. adica, uite-te la mine. in momentul de fata pot sa zic ca am tot ce-mi doresc.  si stiu sa-l pierd intr-o secunda. si nu a trebuit sa fac eforturi prea mari. au facut altii, si eu nici macar nu stiu sa-mi apreciez recunostiinta. eu traiesc pentru mine. pe zi ce trece ma desprind tot mai mult, si imi dau seama ca am nevoie doar de mine. nici nu stiu de ce zic chestiile astea. de ce unor necunoscuti. poate nimanui, poate chiar tie. tu nu existi. exist doar eu. eu sunt totul. si tot odata nimic. un egoist. hedonist. nu mai tanjesc dupa nimic. tot ce trece e trecut. maine e acum. eu sunt o masa de sentimente nedefinite si obscure, care plutesc in aer fara folos. la fel ca tine, sau ca tine. sau e oare posibil sa ma insel? e oare posibil ca totul sa aiba totusi  un sens? nu nu. asta nu e vreo criza de sfert de veac. nici macar o angoasa sau o nedumerire. o sclipire. o broasca calcata de roata imensa unei masini in viteza pe asfaltul fierbinte al unei zile de august. exact. eu sunt un superstar in aberatii. trust me. 

asta e un blog despre lapte si biscuiti

orice trezire la realitate e imposibila atata timp cat ce facem e imaginar si impalpabil, fara sens si noima.