In Search of Lost Time

De data asta chiar mi-as dori sa pot exclama ca m-am mutat intr-un colt indepartat al lumii unde nu exista internet, dar din pacate, nu. Tot aici sunt, la masa asta cu rama de zebra si taiata de la prea multe machete. Al treilea laptop, adica al doilea laptop de imprumut de la parinti, dupa ce al meu a suferit repetate socuri. Si atunci cand laptopul meu e in... coma, parca am alta viata. Gatesc, si dimineata si la pranz. Mananc in bucatarie. Citesc. Ziare, carti, cursuri. Desenez cu mana! Nu cu mouse-ul. Stau si in cealalta camera. Fac curatenie si ma culc devreme. Concluzie: internet est mechant! Cu toate astea, fara internet as avea o viata mai grea [dar nici nu as stii], si cu siguranta fara internet nu as abera acum si aici. Este unspe seara. Toata ziua am invatat despre manastiri si case taranesti. Acum pierd vremea in loc sa repet, ceea ce doveste ca intr-adevar traiesc intr-un univers paralel cu realitatea. Dupa atata timp pierdut pe internet ar trebui sa dau un anunt la sediul chestiilor intangibile: PIERDUT TIMP PE INTERNET! RECOMPENSA GENEROASA NOROCOSULUI CARE IL GASESTE!!! Am uitat cum sa scriu chestiile astea pe care le scriam atat de des in trecut. Am renuntat putin, dar iata ca m-am intors cu vaicarelile mele cu ochi albastrii. Imi place sa beau cafea, cu atat mai mult daca e facuta in masinariile alea mari in care se face espresso. Daca am bani beau cappuccino dublu de la COSTA. E intr-o cana de 16 cm, si imi ia cam jumate de zi sa-l beau, si e redbullul meu. Cam dupa trei-sfert de cana intru in starea aceea de euforie cand vrei sa povestesti cu toata lumea, ca si Oprah. Dupa patru sferturi vine injectia cu energie, si plec acasa sa invat. Din pacate pentru buzunarul parintiilor mei, cea mai apropiata COSTA e la 2 colturi, deci merg destul de des dupa cafea. Stiu si turele barmanilor deja. Si ai crede ca si ei stiu ca nu vreau scortisoara, cacao, caramel sau alune in cafea. Dar nu, ei intreaba. Eu zic nu, nimic. Ei dau ochii peste cap. Eu ii injur in minte. Dar sunt intelegator pentru ca au facut deja sute de cafele inaintea cafelei mele fara niciun gust, gust care mai si costa. Ei dau ochii peste cap. Mi-ar place sa lucrez si eu acolo, dar cred ca m-as simti ca o blonda dintr-un banc cu o blonda si fizica nucleara sau asa ceva operand masinaira de cafea si umbland cu zeci de cani pentru zeci de cafele cu zeci de arome. Dupa primul examen din sesiunea asta, cand mi-a intrat laptopul in coma si am luat cu 2 note mai putin, am avut o faza de maraton de filme. Some Like it Hot. Some don’t like Marilyn Monroe. Me. Mi-am facut o lista cu muzica pe care sa o adaug la ascultat: Joni Mitchell, Tori Amos si Devotchka. Ati vazut Little Miss Sunshine? Ar trebui. De mai multe ori. Mai ales dupa ce luati o nota mica.
There’s a chubby little girl with huge glasses in everyone of us.

Ex proprii sensibus

A trecut 1989 şi-or mai fi trecut vreo 20 de ani de atunci şi multe s-or fi schimbat şi mai multe încă nu, prefer să subliniez încă, nu de alta, dar să nu intrăm în depresie prea curând şi pentru că vreau să sugerez că o atitudine detaşată nu e doar necesară ci şi benefică.

Guverne au fost vreo câteva până acum aşa încât situaţia de azi nu poate fi decât rezultatul lor comun. Toate la un moment dat au vrut să schimbe situaţia lăsată în urmă de comunism şi trebuie admis că destule schimbări s-au produs şi cel puţin formal, România nu mai e ce era în 89. Asta e o veste bună. Vestea proastă e că pentru multe alte domenii nu s-a bătut fierul cât era cald şi asta ne sare în ochi şi atunci când aducem în discuţie arhitectura. Poate că aş greşi să spun că situaţia arhitecturii din România nu a fost cuprinsă în planurile guvernelor însă rezultatele azi fie nu sunt, fie sunt, dar în defavoarea esteticului.

Una din priorităţile pe care ţara trebuia să le aibă după revoluţie era să îşi schimbe imaginea, în sensul cel mai concret al noţiunii. O ţară se vinde prin imaginea ei, adică şi prin arhitectură. Atunci când spui Italia te gândeşti la ruinele romane şi apoi la toate casele în stil mediteranean ce umplu dealurile, când spui Franţa nu spui doar turnul Eiffel, dar şi Notre Dame şi apoi centrul Parisului ce urmăreşte evoluţia arhitecturii din secolul XV până în prezent. Poate că n-am fost noi românii cei mai înzestraţi de istorie cu monumente fascinante pentru ochiul turistului de McDonaldsuri nici înainte de comunişti, iar apoi ăştia au mai agravat puţin situaţia. Oare nu puteam face ceva pentru asta imediat după revoluţie?

Exerciţiu de imaginaţie - suntem la ceva timp după 1989 când lucrurile încep să se aşeze, graniţe deschise pentru toţi şi toate. Vin turiştii. Ce ne facem? Trebuie să le arătăm ceva şi de obicei turiştilor li se arată clădiri că doar ce Dumnezeu altceva să li se arate?

OK...Transilvania scapă cum scapă că s-au ocupat ungurii şi saşii de ea. În Moldova, rătăcite pe dealuri ne-au rămas nişte căsuţe vechi cu vârf de biserică, cică ar fi mănăstiri. Merg şi alea pentru cei de-a dreptul fascinaţi de bizantinisme; păcat că goticul ne-a cam luat-o înainte cu spectaculosul.

Dar rămâne capitala. What to do? What to do? Fiecare capitală are un landmark, un simbol al său. Noi ne-am ales cu Casa Poporului. Da, dar o urâm - cică ar urî-o cam toţi. A demolat Ceauşescu Bucureştiul, a chinuit oamenii pe şantiere, a consumat marmura ţării, chestii grave, socoteli...pe de-asupra unii sunt de părere că ar fi şi o eroare arhitecturală. Nu mă pronunţ, dar e clar totuşi că avem rezerve în privinţa ei. Abătându-mă puţin de la subiect, părerea mea e că degeaba ne jelim, e a noastră, e chiar a Poporului şi dacă nu ştim să ne-o vindem aşa cum e, păcat că ne-a făcut-o Ceauşescu. NEXT – unde mergem, păi pe-aproape e Cercul Militar - faină clădire, dar un cerc militar nu încălzeşte pe nimeni. Universitatea - gri, ternă. Ateneul - frumos într-adevăr dar îţi trebuie turişti prea culţi ca să-i aprecieze subtilitatea. Arcul de triumf - onorabilă intenţie, dar ne-au luat-o iar înainte francezii că al lor ar fi mai mare. Asta este, 1-0 pentru Franţa. Centrul vechi săracul apare dezolant sub ruine şi mai rişti să auzi vreo manea din clădirile în care îţi puteai închipui că doar un boem poate locui. Rămâne Banca Naţională, care, mai nou renovată le-ar putea părea frumoasă. Ar mai fi şi casa CEC, Muzeul de istorie, Bibilioteca Centrală Universitară, dar parcă nu orice turist şi-ar căsca ochii la aşa ceva. Le-ai mai povesti de Micul Paris,de epoca interbelică, dar culmea realizezi că şi clădirile alea sunt cam gri. Palatul telefoanelor e totuşi alb şi cică ar fi fost făcut pe sistem de zgârie nori, dar când te uiţi la Empire State Building parcă te lasă rece cele 6 etaje sau câte o avea al nostru.

Au mai venit şi bijniţarii din străinătăţuri şi marile antreprize învârtitoare de bani. Şi când au vrut distinşii să-şi facă sedii, noi ne-am entuziasmat repede că aduc clădiri de sticlă înalte cum au americanii şi japonejii, care vor schimba faţa oraşelor noastre, fără să le impunem cine ştie ce standarde. Pe unii i-au mai entuziasmat şi satisfacerea intereselor materiale (ahem...). Din entuziasmul ăsta mai necontrolat aşa, am ajuns să avem clădiri aşa zis moderne trântite pe oriunde. De fapt totul s-a făcut cu jumătăţi de măsură sau cu sferturi. Nici mari nu sunt să te poţi căsca la cer şi clădirea să nu se termine şi nici minunate. Ne-am ales cu nişte clădiri comune de sticlă la fel cum erau celelalte, comune dar din beton.

Lucurile nu par încă să se schimbe şi lipsa de ambiţie de a crea ceva nou şi salvator ne domină . De exemplu, demolăm Lia Manoliu şi facem stadion nou. Faină idee. Dar în loc să facem ceva wow să meargă lumea să îi facă poze şi să zică <<ăsta-i mai tare decât cuibul olimpic al chinezilor>>, noi facem o copie după stadionul din Frankfurt. Apoi se aude prin târg că tocmai madam Z. Hadid şi compania s-au gândit la un ditamai turn pe care să-l planteze în Bucureşti. Eu am zis că seamănă cu un radiator sau cu o aerotermă, dar ei zic că e Diamant şi dacă e înalt, sclipicios şi e de Zaha, Bucureştiului i s-ar face publicitate importantă. Primăria se face că nu ştie nimic şi proiectul rămâne pe hârtie. Tipic.
Şi dacă tot e criză, eu zic să nu ne facem speranţe aiurea de schimbare că nimeni nu mai are bani de construit imperii şi să mergem la Caru cu bere. Au şi de mâncare, au şi bere şi mai e şi monument arhitectural – aşa că ne împacă pe toţi...


**the parade in blog conquest!