Mi se zice des ca sunt talentat. Nu stiu la ce se refera oamenii normali cand zic asta. Ca sunt talentat in general la orice? Sau...? Ma rog, un real talent de-al meu, nou descoperit si embraced este abilitatea de a mirosi necazul de la distanta. Adica cu cateva zile/saptamani/luni inainte. Undeva in adancul mintii stiu clar ca anumite situatii se vor termina prost. Cu toate astea, nu ma agit niciodata, ci las lucrurile sa... go with the flow. Si asa, cam odata la doua saptamani, ma ghinui sa descalcesc dezastre. E tare palpitant sa fiu eu! Daca vrea cineva sa faca schimb cu mine, n-are decat sa ma contacteze.

***

In alta ordine de idei, anumite lucruri nu vor inceta niciodata sa ma mire. De exemplu: eu! Nu voi inceta niciodata sa ma mir mie insumi. Pentru ca... S-ar zice ca am o varsta care ma face mai mult adult decat copil, dar asta e discutabil si intra la alt capitol. Dar ca adult, se presupune ca, pe langa alte beneficii, imi permit si sa fiu managerul propriului meu timp, timp in care nu lucrez, nu fac aberatii artistice pentru scoala si nu sunt cu familia; deci timpul meu liber cu mine insumi. Da, acel timp este doar al meu si il pot distribui cum vreau eu. Cu toate astea, nu gasesc timp pentru chestii care imi plac, pentru oamenii care imi plac. E jalnic. Nu am pus degetul pe o carte de secole. Nu m-am vazut cu anumite persoane cam de cand am citit o carte ultima data. Nu am trimis plicuri. Nu am mai facut ceva bun de mancare de saptamani. Nu mi-am reparat aparatul foto si nu am fost nici la cimitir cum mi-as fi dorit. Nu m-am jucat cu cainele destul si nu am strans toate frunzele uscate din gradina. Cum ziceam mai demult, sunt un manager prost. Fie ca e vorba de bani, timp sau relatii. Prost. Dati-mi odata un premiu sau o diploma, si sa mergem mai departe.

***

Urmeaza sa scriu despre cersetori si copii strazii in viitorul apropiat.

<<Țara noastră-i țara noastră dulce pajiște albastră>>

N-am înțeles niciodată care-i ideea cu pajiștea albastră... dar să trecem la subiect, altă idee de titlu n-am avut

Am găzduit un tip prin Couchsurfing și plimbându-ne noi prin București și povestindu-i cam tot ce știu despre urbe, mă întreabă pe un ton care ar fi cerut un răspuns afirmativ: îți place în România? ca și cum nici nu s-ar fi îndoit de faptul că îmi place și că ar cere doar o confirmare. Întrebarea asta a venit oarecum ca un șoc și parcă toate gândurile mi se opriseră ca să dea prioritate întrebării. Cum era să zic nu, după ce că îi povestisem cu atâta înfierbântare despre originile numelui de Lipscani și despre toate contractele pe care le are primăria pentru repararea  străzilor ălora. Dar voiam, de fapt, să zic nu de mă blocasem așa? Până la urmă am zis da, însă pauza pe care am făcut-o și tonul involuntar nehotărât cred că a lăsat mai multe să se înțeleagă. Noroc că turistul s-a mulțumit cu răspunsul meu și n-a cerut informații suplimentare.

Odată ce am putut să petrec timp cu gândurile mele am redeschis capitolul ăsta. Îmi place sau nu îmi place? Iubesc sau nu țara asta? Prima concluzie la care am ajuns a fost că nu iubesc țara asta așa cum își iubește americanul federația sa de peste ocean, nici cum își iubește englezul regatul și nici cum își iubește francezul cea de-a cincea lui republică. Nu am cum să o iubesc așa, pentru că fiecare țară se iubește altfel. Dar  parcă nu o pot iubi nici atât de mult, nu mă încearcă sentimente atât de puternice. Dar atunci cum o iubesc, dacă tot i-am zis tipului că o iubesc.

Cred că îmi place țara asta într-un mod reținut.  Îmi place pentru că am speranța că se poate mai bine, pentru că cred că nu poți face peste noapte un castel dintr-o ruină. Pentru că nu dau vina zilnic pe clasa politică. Cred că politicienii pe care ni alegem ne reprezintă nu doar la nivel politic ci și la nivel de societate, adică moravurile pe care le are societatea, le au și ei. Asta cred că se întâmplă peste tot și nici o țară nu e mulțumită de clasa ei politică. Dacă am fi mulțumiți cu toții, n-aș vedea loc de progres. Deci e mai sigur așa. Nu simt că aș iubi țara asta pentru munți, dealuri, Dunări și Mihai Viteji  - nu trezesc  în mine nici un sentiment special ci poate doar unul de identificare cu națiunea, ca entitate ficțională distinctă de popor (juristul din mine a vorbit). Dar îmi place aici pentru că e o încercere zilnică de supraviețuire. Trebuie să recunoașteți că e mai palpitant decât să trăiești într-o țară precum cele anterior menționate în care după ce muncești  două luni poți pleca în vacanță. Dar ăsta e un motiv cam sado-masochist. Apoi cred sincer că e mai frumos și onorant să iubești și să susții o țară în devenire decât o țară care trebuie doar să își apere statutul. Aș dezvolta fiecarea idee, dar v-aș plictisi aici.  O s-o fac la cerere, de preferat invitați-mă la o cafea.

Câteodată mă gândesc că iubesc România cum iubesc maidanezul de la colțul blocului. Îl văd dimineața, îl compătimesc pentru situația în care e, sper că nu-l va călca mașina în timpul zilei, din când în când îi arunc o coajă de pâine și sper că și alții fac la fel. Nu mă simt mulțumit cu cât fac pentru el, dar parcă nici nu l-aș lua în casă. 

**the parade in somekind of nationalistic mood

epiphany after midnight

pentru unele lucruri pur si simplu nu ma simt pregatit, pana la un moment dat. de exepmlu - bjork. pana la 20 si ceva de ani mi-a fost frica sa o ascult. amelie - inca nu a venit momentul in care sa ma simt pregatit sa ma uit la el. poate mi-e frica sa nu fiu dezamagit. l-am tot primit pe CD

GARDEN STATE
dupa ani de zile in care amanam vizionarea acestui film, uite ca a venit vremea on this particular day. nu stiu ce exact m-a facut sa am impresia ca am avut o revelatie momentara, o sclipire de intelepciune, a second of bliss. poate am nevoie sa ma urc pe un camion in mijlocul ploii torentiale si sa zbier cat ma tin plamanii... sau poate e melodia... or maybe i just need to fall in love again. whatever it was, it was sunday morning all over again :)
and im smiling for no reason.

in cinemateca noastra de weekend urmeaza Almost Famous sau Slumdog Millionaire... poate chiar o sa fac asa o chestie... like a weekly post where i talk about a movie and no one realy cares about it.

im actually missing a part.

uhm, what does this button do?

Love is not just another form of entertainment.

13-14 cu Mr.B

1.) mi-am dat seama ca am o noua obsesie. sosete cu model [dungi, romburi, stelute, patratele, cuburi, toate culorile posibile]. deja am destule. si daca as pune si sosetele plictisitoare la socoteala, cred ca as acoperi planeta cu sosete. glumesc, desigur. sau poate ca nu. si pe langa sosete si faptul ca sunt egocentric si narcisist, mai sunt si ignorant deseori. adica, mai am putin de invatat pana cand ceea ce incerc sa fac nu o sa se numeasca ignoranta. 

b) maine e 14. faimosul 14 februarie. de obicei imi vine sa borasc de la atat rosu, atatea inimioare si ingerasi, si dantelute, si roz si ciocolata si trandafirii aia nenorociti. doamne. mi se pare cumva trist. dar nu vreau sa fiu hater. asa ca o sa ma abtin de la comentarii, ca sa nu se interpreteze altfel. de altfel, de cativa ani oricum sarbatoresc 14 februarie, doar ca din alt motiv. am avut noroc acum... aproape 5 ani jumate [cred...] sa cunosc o persoana  care a avut norocul sa se nasca in aceeasi zi in care altii fac sex la lumina lumanarilor pe petale de trandafiri parfumati sintetic pe Frank Sinatra sau Stevie Wonder. oricum, maine e ziua ei. si aproape in fiecare an din ultimii 4, 5 sau 6, am sarbatorit impreuna, cu sau fara prieteni. si cadouri. asta este o incercare patetica de a face ceva special pe post de cadou. stiu ca un post pe blogul meu si mai patetic nu se califica, dar macar e in ton cu ea; asa, mai cold hearted si... you know, what ever... oricum ea nu e cold hearted. asa ii ziceam noi inainte, cand noi eram wow la chestii neesentiale si ea nu se manifesta sau nu se lasa impresionata asa de usor. i tell you, you cant buy her with a coffee. nu, nu e cold hearted. are doar nevoie de mai multa incredere in sine, un B12 now and then si cateva palme peste cap. stiu cat e de sensibila de fapt. chiar daca pare sa fie rece si calculata. va mai zic eu de ce are nevoie. are nevoie de un jean reno care sa ii faca diminetile mai frumoase. oricum, nu jean reno e centrul universului. pentru ca eu nu pot sa-l pun pe jean reno intr-o cutie si sa i-l trimit la usa, sau sa ma duc eu la usa ei ca sa sarbatorim ziua ei cu tequilla sunrise in time langa geam, o sa-i dau asta,   asta, si asta. praise the lord for internet. have a good one V, and dont let the numbers get you! love, B. 

IV. imi place istoria, tot timpul m-a fascinat. as vrea sa o cunosc. as vrea sa am rabdare. dar dumnezeu stie ca e obositor de plictisitor  sa inveti dintr-o carte fara poze si cu litere mici. oricum, macar acum stiu putin mai mult despre evolutia artei si a arhitecturii. cat de mult stiu, asta o sa vedem maine. oricum, que sera, sera, dar inca odata praise the lord for second chances! deja o sa-mi iasa pe nas istoria asta, dar pentru senzatia aia de dupa ultimul examen, merita! de fapt, cand ai o ocazie asa de faina cum e sfarsitul sesiunii, cel putin la mine, e asa de interesant cum de-a lungul sesiunii stau sa gandesc planuri elaborate de distractie dupa sesiune; dar la sfarsit imi dau seama ca nu am nimic, si ajung sa fac ceva total aiurea si sa nu simt in niciun fel libertatea. eh... poate ar trebui sa ma gandesc la propozitii mai scurte. nici nu stiu ce sa fac dupa sesiune. sa dorm? sa mananc? sa fac curat? sa ies in oras? sa ma uit la un film? uf. deja e epuizant... bine ca nu avem vacanta, ca o luam razna.

bonus: fericirea are par blond si ochi albastri. sau cel putin asa se pare. poate ca nu e asa. dar macar e aici. nu conteaza cum si de unde, atata timp cat e fericire, fie ea si temporara.