Jurnal de vecin: Permimetrul - zona de acţiune.

Uneori, ca să înţelegi mai bine o situaţie, trebuie să te detaşezi puţin, să te îndepărtezi şi să o analizezi de la distanţă. De aceea deseori mă îndepărtez de casă şi de vecini, dar observ totul, vigilent, de la câteva străzi distanţă. Pentru acest studiu de caz, pe care îl fac deja de ani buni de zile, am ales să monitorizez întreaga zonă cuprinsă intre poştă, biserică şi parc. O zonă de străzi şi străduţe linişitite, unde am cvasi-copilărit şi pe care trec noaptea, atunci când mă întorc din barurile pe care le frecventez (perioadă optimă pentru a-mi satisface obiceiurile voyeuristice, şi mai optimă pentru a surprinde întâmplări prea dubioase pentru lumina zilei). 

Locuiesc la fix 7 minute, 6 colţuri sau 814 paşi de zona zero, înconjurat de mai multe insituţii de prestigiu: şcoli elitiste, hoteluri de 4-5 stele, sedii ale partidelor parlamentare, centre culturale, biserici mari, mici şi mijloci, parcuri unice în ţară, spitale, şi alte monumente arhitecturale şi instituţii în paragină. Ca să nu mai pomenesc primăria şi alte locuri de adunare pentru edili, consilieri şi funcţionari publici unde vara nu ai voie să intrii în pantaloni scurţi (de parcă ar fi cel mai sfânt loc din oraş sau măcar o instituţie demnă de respect). 
De-a lungul anilor am îndrăgit toate străzile din zonă, mai ales clădirile, care mă fac să cred că Timişoara a fost într-adevăr cândva o adevărată capitală europeană a culturii. Aceste clădiri stau dovadăi că aici, în unul din mai-marile oraşe ale imperiului, se trăia diferit faţă de cum se trăieşte azi. Când eram mic, mi s-a explicat cum modesta debara a fost cândva camera servitoarei şi de ce avem hol de serviciu. Mergând prin zonă, afundându-mă în liniştea elitistă azi mai rară, îmi imaginez familii înstărite, poate chiar oameni culţi, vecini care se respectă, care îşi îngrijesc aceste apartamente înalte şi spaţioase, cu saloane şi tablouri, biblioteci pline, flori şi garduri vii în faţa casei, grădini aranjate în spate - dintre care unele mai există şi acum. Domneşte reminiscenţa unei epoci de mult apuse în favoarea evoluţiei... Evoluţie care pesemne ne îndeamnă spre sfărşitul unui ciclu, făcându-ne tot mai puţini şi irelevanţi.

Primul semn de infiltrare l-am observat în josul străzii, la casa care arată ca un vapor, apoi la alte case din zonă, mai ceva ca o epidemie care se răspândeşte văzând cu ochii, dar într-o tăcere de-a dreptul vicleană. Mă simţeam de parcă eram Manole, deşi nu construiam nimic în timpul zilei, dimineaţa găseam câte o bucată  din cetate (a mea) distrusă. 

Casa care arată ca un vapor e imensă, are 3 etaje. Fiecare etaj e retras faţă de cel de mai jos, creând cate o terasă pe fiecare nivel - protejată ca o punte de o balustradă metalică cu secţiune circulară - ferestre orizontale, lungi şi înguste, iar la un capăt, casa are formă semi-circulară precum botul unui vapor.  Într-adevăr azi probabil nu ţi-ai construi aşa o casă decât vameş fiind, sau alt tip de mafiot arogant, profitând de faptul că poţi să-ţi etalezi la infinit banii obţinuţi prin metode dubioase, fără a fi luat la socoteală. Prima remarcă: masa de plastic cu 13 scaune pusă in faţa casei sub un bec atârnat de copac de la care în liniştea nopţii se pote auzi scandal pe ritmuri de muzică tradiţională (manele). Cândva tufe bogate de horetensii şi trandafiri protejau parterul de priviri indiscrete. Tufe care au dispărut sub un strat de ciment pentru scopul exact opus. Treceai în plimbare sub privirea sfidătoare şi doritoare de respect a unei pirande care se revărsa de pe scaunul de plastic ieftin de la Metro, pe care fiecare trecător care nu-şi putea ascunde curiozitatea şi indignarea o făcea să se simtă în centrul atenţiei. Intrarea se făcea pe uşa mare de pe faţada principală, o uşă lată cu două canaturi căreia i-au fost adăugate gratii din fier forjat cu diverse înflorituri. Apoi, se putea observa că parterul a fost transformat într-un salon pe întreaga suprafaţă, acoperit cu marmură şi pereţi placaţi cu lemn. Etajele, deşi erau gândite ca 3 locuinţe separate, au fost pesemne unite într-o locuinţă glorioasă pe 3 etaje, în manieră tipică rromă. Ferestre au fost modifcate - închise, deschise, mărite, micşorate - toate astea făcute cu aprobările de rigoare, desigur. 

Acum însă trecătorii pot observa că aici nu mai locuieşte nimeni, sticla de la ferestre a dispărut cu tot cu rame, pereţii nu mai au nici tencuială, iar faţada e degradată mai ceva ca la majoritatea monumentelor istorice din zonă. Judecând după schelă, va urma. 

-- Sfârşitul celei de-a doua părţi.

Jurnal de vecin

Încă mai ţin minte ziua când universul nostru interbelic, liniştit şi spaţios din centrul oraşului a fost zdruncinat de primul val rrom, acum mai bine de 10 ani. Am ajuns acasă de la şcoală într-o dupămasă, doar ca să găsesc blocul invadat de o şatră (cam aşa ţin eu minte).
Mai exact, la apartamentul de sub noi s-a mutat o familie numeroasă de rromi. Fără să-mi dau seama de trecerea timpului, m-am tot uitat la ei de după perdea, fie că ne afumau făcând grătare în curte, fie că ascultau manele din maşinile parcate lângă parcul de peste drum, fie că se ameninţau între ei jos la colţ. Alteori îi auzeam în toiul nopţii cum se ceartă sau îşi bat joc de băiatul care livrează pizza.  Urma să regret după puţin timp că m-am plâns cu ani în urmă că locuim într-o zonă prea liniştită cu mulţi pensionari.

În tot acest timp au trecut prin faţa mea mai mulţi membrii ai familiei, ba chiar şi alte familii de rromi. Sunt mulţi, au mulţi copii şi nu înţeleg decât jumate din ce spun. Greu de reţinut după feţe, dar şi greu de ignorat. Încă nu cunosc numărul exact de persoane care locuiesc jos, la apartamentul 5.

Cea pe care am reţinut-o cel mai bine este şefa supremă, Mater Magna, Piranda, care îşi conduce clanul cu un braţ de fier. E grasă, mare, are părul uscat şi din profil arată ca un Bullterier. E evident că ea dă ordinele în ap.5. Poartă părul prins la spate într-un fel de coc jos, firele scurte din faţă îi ies din combinaţie, iar vopseaua roşcată, ruginie, parcă e tot timpul ştearsă şi spălăcită. Obişnuieşte să poarte tricouri cu animal-print de diverse specii, fuste lungi şi simple, bijuterii opulente în exces, nu cumva să presupunem că nu le are, şi foarte, foarte rar, un halat alb prin curte. Iarna am văzut-o purtând şi o blană lungă până la pământ, care o facea sa arate mai ceva ca un urs. De sub blană ii se văd doar piciorele disproporţionate încălţate în tocuri. Are paşii mici şi repezi, mai puţin atunci când urcă scările încărcată cu platouri cu mâncare, cum a facut într-un an de Crăciun, când am vazut mai multe platouri aduse din acel 4X4 pe care îl conduce, decât am fi mâncat noi de la Crăciun până la sf. Sava... La urma urmei e bine să ai atâţia copii, dacă fiecare ia câte un platou într-o mână, în două ture e gata transportul. Nu pot decât să presupun că are plămâni sănătoşi, deşi o văd fumând destul de des, pentru că atunci când îşi cheamă copiii, urlă la jandarmi sau ameninţă vecina că are să o împuşte, o aud până sus (la fel şi când trânteşte uşa). Din puţinele schimburi de replici pe care le-am avut, am observat că vorbeşte greu si greşit gramatical. Atunci când a insistat să spele treptele de la intrare până la uşa lor, iar eu încercam să-i explic că avem o femeie de servici, a spus ceva de genul "Cine?! Aia plină dă cancer?!". Iar atunci când a instat să venim să-i vedem baia nou renovată cu gresie şi faianţă neagră, coloane până la tavan şi finisaje aurii, ne-a arătat şi uşa nou nouţă de la intrare: "Să nu dă peste noi să ne omoară". Desigur că pe lângă faianţa neagră sidefată am remarcat şi modificările aduse apartamentului interbelic - uşile duble şi înalte au fost reduse la uşi de bloc comfort B, tâmplăria de lemn înlocuită cu tâmplărie PVC, pe tavan au apărut muluri renascentisto-rococo-baroce, candelabre de cristal, şi totul mobilat în stil francez, romantic, cu perdele diafane, etc. Întrebarea mea a fost întotdeauna dacă au şi bucatarie sau nu. Răspunsul aveam să-l aflu în vara 2012, când au cumpărat de la alt vecin garajul din curte, PVC şi acesta, unde acum au bucătăria şi unde fac grătarele când vremea nu le permite să ne afume rufele puse la uscat. Au şi o masă din lemn masiv cu modele şi picioare sculptate, la care se pot aşeza cel putin 8 persoane. În garaj.

-- Sfârşitul primei părţi.

Fraţi şi surori.

Bunicii noştrii locuiau în Fabric. Mergeam la ei în fiecare Duminică la prânz. Doar eu, sora mea nu era invitată. Locuiau pe o stradă aproape de Bega iar în serile calde de vară mergeau să-şi bălăcească picioarele în apă. Asta era relaxarea lor. Bunicul mai mergea şi la meciuri. Bunica, cu el. Tot bunica îl trimitea la piaţă în fiecare săptămână după o gâscă, pentru supă, ca evreii. Făcea o supă grasă, şi carne pentru felul doi, plăcintă, iar vara pe lângă toate astea mâncau şi lubeniţă. Mă întorceam deseori cu dureri de cap de la aceste adevarate festinuri. Bunicul, el era glumeţ. Îi trimitea şi soră-mii câte ceva în fiecare săptămână: "Uite, ţi-a trimis bunicu". Un cartof împachetat. Sau o ceapă. Noi aveam televizor şi atunci veneau la noi seară de seară. Din Fabric până în Freidorf. Se dădea mult patinaj artistic atunci. Tata nu mai suporta şi se refugia în bucătărie la radio. Bunica era foarte atentă "Na! O căzut şi asta! Vezi?!". Bunicul în schimb se uita şi la meciuri de box. Auzeam din bucătărie scârţâit de scaun - era el, foarte prins în meci, imita mişcările pe scaun. Era meşter bun. Tot ce făcea, făcea bine. Meticulos. Şi cizmele care le făcea pentru ofiţeri - tot satul îl ştia! Pantofar bun. A plecat de acasă la 14 ani. Era singur, cu mama. Tatăl murise în război. Maică-sa nu a mai facut faţă. Aşa că s-a dus să fie calfă, să înveţe meserie. A ajuns şi în America de două ori. Pe vremea aia... A făcut avere, a luat casă, a pierdut tot. Familia bunicii era mai bogată. Era frumoasă casa lor din Fabric, dar au dărmat-o când s-au construit blocuri. Mai bine acolo să fi locuit decât aici. Bunicii îi plăcea mult să mănânce şi când făcea supa duminica, o lăsa acolo în cămară. Bunicul o mai prindea după prânz cum soarbe încă un polonic. Îl auzeai: "Danka, lasă supa aia!" Lucra la fabrica de ciorapi. Avea acasă cutii pline cu aţe şi fel de fel de lucruri furate din fabrică. Soră-mea cotrobăia prin ele întotdeauna. Acum ea are un câine iar eu pescuiesc la copcă cu Dostoievski.

E sâmbătă dimineaţa. E o sâmbătă perfectă. Verde, albastră şi însorită. M-am trezit în mod special la 7 dimineaţa ca să mă uit la desenele de pe PrimaTV. Mama şi tata încă mai dorm. Dau televizorul mai încet. Mai târziu tata face o omletă pentru toţi trei ca în fiecare sâmbătă. Cu ridichi. Şi brânză. Mai târziu ne facem drum spre bunica. Ne facem de lucru prin grădină. Bunica e mai vioaie decât noi toţi la un loc. Face de mâncare, prăjituri, ca orice femeie din Banat într-o sâmbătă. Câinele e şi el pe aici. Tata fumează în fundul grădinii. Cireşii au înflorit, o să avem şi morcovi şi mazăre şi cartofi. Avem şi o fântână dar e secată de când mă ştiu. Ies să mă joc cu copii în stradă. Maşinile trec aşa de rar încât ne permitem să asediem toată strada. Pe unii copii nici nu îi ştiu dar nu contează, stau după colţ pe Ecaterina Varga. Urlăm ca descreieraţii. Sunăm la tanti Marieta şi tanti Mărioara şi apoi fugim ne ascundem după gardul viu. Tanti Marieta îşi pune de obicei vaza cu flori în geam şi felicitările primite. Uneori mai vine pe la noi cănd face prăjituri, trece drumul cu o farfurie acoperită cu un şerveţel. Alteori mai bea cafea cu bunica sau poate mergem noi la ea şi la tanti Mărioara care nu trece drumul pentru că o doare spatele. Stă doar în faţa porţii şi se uită la noi cum batem mingea. Poate mergem să ne jucăm şi cu ăia de la bloc. Dani şi cu mine ne urcăm în corcoduş şi aruncăm chestii la tanti Ani în curte. Se enervează şi strigă ceva în şvăbească. Dacă nu, atunci ne facem bani din frunze şi ne jucăm şi cu Ica şi Bia. Bia e cea mai nebunatică. Stă la bloc la 3 şi câteodată o auzim de jos din stradă pe mama ei cum strigă la ea. Sigur nu o să mai vină să se joace azi. Dani avea un frate mai mare dar a murit pentru că sufla în pungă. De Crăciun. Şi Ica avea un frate şi o soră. Lângă Ica stă Alex, sau Cap-pătrat dar nu prea ne jucăm cu el. Uneori mergem la el, are jocuri din-alea pe TV. Oricum cea mai tare distracţie e când Dani şi cu mine ne jucăm cu mingea, degeaba. Bia şi cu mine am prins odată o găină de la tanti Mimi şi i-am venit de hac pentru că sărea gardul la noi în grădină şi mânca din recolta noastră timidă. Când strângeam crengile şi frunzele le dădeam foc în grădină şi făceam frigărui. Odată ne-am jucat scunsa in grădină şi m-am băgat într-un butoi vechi din care abia am ieşit apoi. Brusc s-a făcut târziu. Foarte târziu, 12-13 ani mai târziu. Unde e fântâna acum e o placă de beton foarte convingătoare. 3 lalele chinuite pe ici pe colo. Mimi nu mai are găini de mult, are doar un câine, Hector, şi o căţea, Fetiţa. A nu-ştiu-câta Fetiţa. În cealaltă jumătate a casei, din spate nu mai intră nimeni de mult, nici nu mai ştiu ce a fost pe acolo de-a lungul anilor. La tanti Marieta stau nişte străini care au avut grijă în ultimii ani de ea şi ea le-a lăsat casa când a murit. Tanti Mărioara în schimb cică mai trăieşte dar nu a văzut-o nimeni de mult. Pe stradă trec prea multe maşini şi chiar şi un Expres. 7.

Tm. vară târzie. ceaţă