Jurnal de vecin

Încă mai ţin minte ziua când universul nostru interbelic, liniştit şi spaţios din centrul oraşului a fost zdruncinat de primul val rrom, acum mai bine de 10 ani. Am ajuns acasă de la şcoală într-o dupămasă, doar ca să găsesc blocul invadat de o şatră (cam aşa ţin eu minte).
Mai exact, la apartamentul de sub noi s-a mutat o familie numeroasă de rromi. Fără să-mi dau seama de trecerea timpului, m-am tot uitat la ei de după perdea, fie că ne afumau făcând grătare în curte, fie că ascultau manele din maşinile parcate lângă parcul de peste drum, fie că se ameninţau între ei jos la colţ. Alteori îi auzeam în toiul nopţii cum se ceartă sau îşi bat joc de băiatul care livrează pizza.  Urma să regret după puţin timp că m-am plâns cu ani în urmă că locuim într-o zonă prea liniştită cu mulţi pensionari.

În tot acest timp au trecut prin faţa mea mai mulţi membrii ai familiei, ba chiar şi alte familii de rromi. Sunt mulţi, au mulţi copii şi nu înţeleg decât jumate din ce spun. Greu de reţinut după feţe, dar şi greu de ignorat. Încă nu cunosc numărul exact de persoane care locuiesc jos, la apartamentul 5.

Cea pe care am reţinut-o cel mai bine este şefa supremă, Mater Magna, Piranda, care îşi conduce clanul cu un braţ de fier. E grasă, mare, are părul uscat şi din profil arată ca un Bullterier. E evident că ea dă ordinele în ap.5. Poartă părul prins la spate într-un fel de coc jos, firele scurte din faţă îi ies din combinaţie, iar vopseaua roşcată, ruginie, parcă e tot timpul ştearsă şi spălăcită. Obişnuieşte să poarte tricouri cu animal-print de diverse specii, fuste lungi şi simple, bijuterii opulente în exces, nu cumva să presupunem că nu le are, şi foarte, foarte rar, un halat alb prin curte. Iarna am văzut-o purtând şi o blană lungă până la pământ, care o facea sa arate mai ceva ca un urs. De sub blană ii se văd doar piciorele disproporţionate încălţate în tocuri. Are paşii mici şi repezi, mai puţin atunci când urcă scările încărcată cu platouri cu mâncare, cum a facut într-un an de Crăciun, când am vazut mai multe platouri aduse din acel 4X4 pe care îl conduce, decât am fi mâncat noi de la Crăciun până la sf. Sava... La urma urmei e bine să ai atâţia copii, dacă fiecare ia câte un platou într-o mână, în două ture e gata transportul. Nu pot decât să presupun că are plămâni sănătoşi, deşi o văd fumând destul de des, pentru că atunci când îşi cheamă copiii, urlă la jandarmi sau ameninţă vecina că are să o împuşte, o aud până sus (la fel şi când trânteşte uşa). Din puţinele schimburi de replici pe care le-am avut, am observat că vorbeşte greu si greşit gramatical. Atunci când a insistat să spele treptele de la intrare până la uşa lor, iar eu încercam să-i explic că avem o femeie de servici, a spus ceva de genul "Cine?! Aia plină dă cancer?!". Iar atunci când a instat să venim să-i vedem baia nou renovată cu gresie şi faianţă neagră, coloane până la tavan şi finisaje aurii, ne-a arătat şi uşa nou nouţă de la intrare: "Să nu dă peste noi să ne omoară". Desigur că pe lângă faianţa neagră sidefată am remarcat şi modificările aduse apartamentului interbelic - uşile duble şi înalte au fost reduse la uşi de bloc comfort B, tâmplăria de lemn înlocuită cu tâmplărie PVC, pe tavan au apărut muluri renascentisto-rococo-baroce, candelabre de cristal, şi totul mobilat în stil francez, romantic, cu perdele diafane, etc. Întrebarea mea a fost întotdeauna dacă au şi bucatarie sau nu. Răspunsul aveam să-l aflu în vara 2012, când au cumpărat de la alt vecin garajul din curte, PVC şi acesta, unde acum au bucătăria şi unde fac grătarele când vremea nu le permite să ne afume rufele puse la uscat. Au şi o masă din lemn masiv cu modele şi picioare sculptate, la care se pot aşeza cel putin 8 persoane. În garaj.

-- Sfârşitul primei părţi.