Jurnal de vecin: Permimetrul - zona de acţiune.

Uneori, ca să înţelegi mai bine o situaţie, trebuie să te detaşezi puţin, să te îndepărtezi şi să o analizezi de la distanţă. De aceea deseori mă îndepărtez de casă şi de vecini, dar observ totul, vigilent, de la câteva străzi distanţă. Pentru acest studiu de caz, pe care îl fac deja de ani buni de zile, am ales să monitorizez întreaga zonă cuprinsă intre poştă, biserică şi parc. O zonă de străzi şi străduţe linişitite, unde am cvasi-copilărit şi pe care trec noaptea, atunci când mă întorc din barurile pe care le frecventez (perioadă optimă pentru a-mi satisface obiceiurile voyeuristice, şi mai optimă pentru a surprinde întâmplări prea dubioase pentru lumina zilei). 

Locuiesc la fix 7 minute, 6 colţuri sau 814 paşi de zona zero, înconjurat de mai multe insituţii de prestigiu: şcoli elitiste, hoteluri de 4-5 stele, sedii ale partidelor parlamentare, centre culturale, biserici mari, mici şi mijloci, parcuri unice în ţară, spitale, şi alte monumente arhitecturale şi instituţii în paragină. Ca să nu mai pomenesc primăria şi alte locuri de adunare pentru edili, consilieri şi funcţionari publici unde vara nu ai voie să intrii în pantaloni scurţi (de parcă ar fi cel mai sfânt loc din oraş sau măcar o instituţie demnă de respect). 
De-a lungul anilor am îndrăgit toate străzile din zonă, mai ales clădirile, care mă fac să cred că Timişoara a fost într-adevăr cândva o adevărată capitală europeană a culturii. Aceste clădiri stau dovadăi că aici, în unul din mai-marile oraşe ale imperiului, se trăia diferit faţă de cum se trăieşte azi. Când eram mic, mi s-a explicat cum modesta debara a fost cândva camera servitoarei şi de ce avem hol de serviciu. Mergând prin zonă, afundându-mă în liniştea elitistă azi mai rară, îmi imaginez familii înstărite, poate chiar oameni culţi, vecini care se respectă, care îşi îngrijesc aceste apartamente înalte şi spaţioase, cu saloane şi tablouri, biblioteci pline, flori şi garduri vii în faţa casei, grădini aranjate în spate - dintre care unele mai există şi acum. Domneşte reminiscenţa unei epoci de mult apuse în favoarea evoluţiei... Evoluţie care pesemne ne îndeamnă spre sfărşitul unui ciclu, făcându-ne tot mai puţini şi irelevanţi.

Primul semn de infiltrare l-am observat în josul străzii, la casa care arată ca un vapor, apoi la alte case din zonă, mai ceva ca o epidemie care se răspândeşte văzând cu ochii, dar într-o tăcere de-a dreptul vicleană. Mă simţeam de parcă eram Manole, deşi nu construiam nimic în timpul zilei, dimineaţa găseam câte o bucată  din cetate (a mea) distrusă. 

Casa care arată ca un vapor e imensă, are 3 etaje. Fiecare etaj e retras faţă de cel de mai jos, creând cate o terasă pe fiecare nivel - protejată ca o punte de o balustradă metalică cu secţiune circulară - ferestre orizontale, lungi şi înguste, iar la un capăt, casa are formă semi-circulară precum botul unui vapor.  Într-adevăr azi probabil nu ţi-ai construi aşa o casă decât vameş fiind, sau alt tip de mafiot arogant, profitând de faptul că poţi să-ţi etalezi la infinit banii obţinuţi prin metode dubioase, fără a fi luat la socoteală. Prima remarcă: masa de plastic cu 13 scaune pusă in faţa casei sub un bec atârnat de copac de la care în liniştea nopţii se pote auzi scandal pe ritmuri de muzică tradiţională (manele). Cândva tufe bogate de horetensii şi trandafiri protejau parterul de priviri indiscrete. Tufe care au dispărut sub un strat de ciment pentru scopul exact opus. Treceai în plimbare sub privirea sfidătoare şi doritoare de respect a unei pirande care se revărsa de pe scaunul de plastic ieftin de la Metro, pe care fiecare trecător care nu-şi putea ascunde curiozitatea şi indignarea o făcea să se simtă în centrul atenţiei. Intrarea se făcea pe uşa mare de pe faţada principală, o uşă lată cu două canaturi căreia i-au fost adăugate gratii din fier forjat cu diverse înflorituri. Apoi, se putea observa că parterul a fost transformat într-un salon pe întreaga suprafaţă, acoperit cu marmură şi pereţi placaţi cu lemn. Etajele, deşi erau gândite ca 3 locuinţe separate, au fost pesemne unite într-o locuinţă glorioasă pe 3 etaje, în manieră tipică rromă. Ferestre au fost modifcate - închise, deschise, mărite, micşorate - toate astea făcute cu aprobările de rigoare, desigur. 

Acum însă trecătorii pot observa că aici nu mai locuieşte nimeni, sticla de la ferestre a dispărut cu tot cu rame, pereţii nu mai au nici tencuială, iar faţada e degradată mai ceva ca la majoritatea monumentelor istorice din zonă. Judecând după schelă, va urma. 

-- Sfârşitul celei de-a doua părţi.