Parlamentul unicameral. De fapt, de ce?

Îmi asum riscul de a părea excesiv de plicticos pentru a aduce în discuție adevăratele argumente pentru instituirea unui parlament unicameral în România pentru că unii, când nu mai știu cum să se scoată din rahat apelează la referendumuri. Pentru că pot.

Nu cred că a fost deloc ușor pentru cei care în 1991 au fost aleși să scrie constituția să găsească soluția instituțională cea mai potrivită pentru România, împăcând toate viziunile politice slab conturate la aceea vreme. Ca orice lucru luat de la zero și pe un teren instabil, e cam greu să iasă ceva perfect. În Franța, abia Constituția celei de-a 5-a republici (1958) și-a dovedit eficacitatea în timp, asta după mai multe revizuiri, dintre care ultima în 2008.

Comisia de redactare a noii Constituții, ținând cont de contextul istoric de la acea dată, cu o oarecare teamă și preocupare de a da țării instituții fundamentale cât mai legitime și mai puternice a creat Constituția cam așa cum o avem noi azi.

După 20 de ani se pare, totuși, că dezideratul lor, deși nobil, nu s-a materializat într-un sistem instituțional eficient (vezi așteptările pe care le are lumea de la un președinte cam neputincios din punctul de vedere al competențelor, numărul ordonanțelor de urgență, conflictele între instituții, procedura legislativă etc). Cei care se pricep bine de tot la sisteme constituționale, au denumit sistemul românesc ca fiind unul semiprezidențial-atenuat. Cred că doar analizând această sintagmă ne dăm seama că avem de a face cu o struțo-cămilă simpatică. Dacă e semiprezidențial înseamnă că e jumi-juma cu un regim parlamentar …dar dacă e și atenuat mă gândesc că ar trebui să fie numai 1/3 prezidențial și 2/3 parlamentar. Nu știu cum vă sună vouă, dar mie începe să-mi sune a rețetă de prăjitură…

Un regim parlamentar presupune ca parlamentul, ales direct de către popor, să aleagă președintele statului. Așa se întâmplă în Germania și Italia. De-asta nici nu se prea aude de președinții acestor țări, ci de șefii guvernelor. Într-un regim prezidențial, atât parlamentul cât și președintele sunt aleși direct, dar președintele dispune de puteri mult întărite. Un astfel de sistem este cel american unde președintele este practic tot executivul. La francezi, evident lucrurile sunt mai complicate că așa le place lor, dar președintele poate să dizolve parlamentul dacă se trezește dimineața cu fața la cearșaf, primul ministru este mâna lui dreaptă și, în cazuri speciale, dispune în virtutea constituției de puteri întărite.

La noi, e cam neclar sau nu e nicicum. Și parlamentul și președintele sunt aleși direct. Președintele nu dispune de puteri deosebite, nu poate dizolva parlamentul decât în niște situații la care se ajunge greu (se pare că în decembrie sunt niște șanse să o vedem și pe asta) și, cel puțin oficial, nu poate influența politica țării decât prin niște mesaje adresate parlamentului pe care acesta poate sau nu să le bage în seamă. Deci, nu avem nici o insistuție care în anumite situații să se poată impune în fața alteia, probabil, tocmai de frica unei posibile noi „tiranii”, frică totuși ușor de înțeles în 90-91.

Tot în 1991 s-a stabilit ca Parlamentul României să fie bicameral, compus din Camera Deputaților și Senat. Această decizie se fonda atunci pe dorința constituantului de a avea legi asupra cărora se va reflecta mai bine și mai mult, trecând proiectele de legi de la o cameră la alta. Înainte de revizuirea ei, Constituția nu prevedea nicio diferență substanțială între cele două camere, aceeași legitimitate, aceeași reprezentativitate, aceleași funcții. După 2003, lucrurile s-au mai schimbat puțin, așa încât, cele două camere au acum funcții diferite, pe scurt, în funcție de proiectul de lege avut în discuție, una din camere este cameră de reflecție și alta este cameră decizională.

Totuși, uitându-ne în Europa, vedem că acolo unde există parlamente bicamerale, ele există pentru cu totul alte rațiuni decât cele pentru care al nostru este bicameral. Parlamentul bicameral este specific țărilor federale sau regionale, cele în care comunitățile locale dispun de o putere considerabilă, ele fiind reprezentate de obicei în ceea ce la noi se numește Senat.

Astfel, parlement bicameral întâlnim în Germania, unde camera inferioară, Bundesrat-ul reprezintă interesele fiecăuri stat federat, în Franța, unde Senatul este ales indirect, prin votul conducătorilor regiunilor, în SUA, unde Senatul este compus din câte 2 membri din fiecare stat, în Spania, în Austria, în Italia etc. Practic, camera inferioară din parlamentele bicamerale tipice dispune de o legitimitate și de o reprezentativitate diferită, fiind vocea regiunilor.

E simplu să ne dăm seama că la noi Senatul nu își prea are rost atât timp cât el e echivalentul unei a doua camere a deputaților.

Așadar, există două soluții pentru parlamentul nostru:

1) fie se modifică radical modul de alegere și de funcționare a Senatului pe care îl avem azi, urmând ca acesta să reprezinte regiunile țării. Un astfel de Senat ar merge mână în mână cu descentralizarea, ar aduce un plus de autonomie regiunilor (și probabil și unui ținut secuiesc, de ce să nu recunoaștem). Ar fi chiar interesant de văzut cum ar funcționa așa ceva la noi…

2) să trecem la un parlament unicameral

În concluzie, da, sunt de acord cu un parlament unicameral, dar nu pentru motivul care domină campania electorală, ci pentru că într-un stat ca România așa cum e azi, o a doua cameră nu este utilă ci doar îngreunează procesul legislativ, determinând guvernul să emită ordonanțe de urgență în situații ne-urgente și să-și angajeze responsabilitatea ocolind astfel votul parlamentului.

Nu poate garanta Băsescu nimănui că 300 de parlamentari vor cheltui mai puțin decât 471…ăsta e doar un alt exemplu de demagogie electorală, la fel ca și sloganul De ce le e frică, nu scapă. Băsescu își continuă lupta cu Parlamentul care, să nu uităm că este organul reprezentativ suprem al țării, deci indirect se luptă cu populația care i-a ales pe parlamentarii ăia la fel cum l-a ales pe el. În plus, este o dovadă de lipsă de responsabiltate ca președintele țării să încerce prin mesajul său electoral să slăbească și mai mult încrederea pe care românii o au în Parlament și să câștige prin acest pretext încredere și popularitate. Mizerabil demers.

**the parade in the constitutional universe

Random nothings.

Tre sa ma plang... Tot sistemul e putred. De la indivizi cu functii pompoase, pana la intregi consilii de conducere samd. De exemplu: Consiliul de conducere de la sediul meu central e total incompetent. Dupa fiecare adunare generala ma simt de parca as fi dat-o un pas in spate si de parca as fi imbatranit doua luni. Ore si ore de dezbateri si discutii, arugmente, opinii, citate, invitati speciali... doar ca sa ajung la niste concluzii care erau tot timpul prezente si pe care altii deja le stiau. Da, dar oricum e mai bine sa ajungi de unul singur la concluzia ca firea umana e pur si simplu ciudata, sau ca unii oameni sunt pur si simplu ciudati... intr-un sens rau.

Ieri, m-am gasit stand la o conversatie pe malul raului, in cea mai mare caldura posibila, si printre altele am ajuns sa compun un top 5 al lucrurilor care ma enerveaza [daca cineva nu se gaseste printre primele 5 pozitii asta nu inseamna ca nu ma enerveaza, nothing personal, I'm sure you are as annoying as a wet shoe]:

1. Oamenii

2. Birocratia

3. Caldura 

4. Aglomeratia

5. Situatia zapada>pantofi uzi

BONUS: Mircea Badea

Tot ieri, inainte de a sta sa compun aceasta mult-necesitata lista, am auzit o discutie foarte interesanta in 16. De fapt un inceput de conversatie, ca apoi a inceput partea aia mai zgomotoasa din Creap de Radiohead. Pe bancheta din spatele meu stateau un om mai iin varsta si o domnisoara. La un moment dat, in toata ingesiuala aia mirifica din firobuz, l-am auzit pe domn zicandu-i: "Domnisoara, pot sa va fac un compliment?" Domnisoara a murmurat ceva printre dinti. Replica Domnului a fost ceva de genul "Bla bla bla... frumos... bla bla bla". Nici nu vreau sa-mi inchipui cum a decurs discutia pana la statia finala, m-am decis sa nu-mi pun muzica pe pauza ca sa trag cu urechea. Imi imaginez ca tipa o fi avut ce sa povesteasca apoi toata ziua. 

Apropo, ati vazut noile piste de biciclisti? Pe langa faptul ca ocolesc stalpii cu destula precizie, au desenata o bicileta cu roti ovale care se repeta la fiecare 5-10 metri. Ma intreb cine le-a zis ca tre sa deseneze o bicicleta in scara 1:1, si apoi cand nu incape, sa-i puna roti ovale. Sau poate ca au desenat niste bicilete foarte rapide... cu efectul ala de speed, ca in desenele animate. Eh, oricum e de apreciat efortul. Doar ca, nu pot sa nu observ ca pe in unele locuri pista dispare pur si simplu. Aaa... pai descurcati-va fratilor. Noi nu va mai ghidam sa ocoliti stalpii... 

The begining of nothing special

Cand fac ceva, tot timpul se complica.

Si cand am zis ca "Got to remeber karma is not just a 4 letter word..." nu imi dadeam seama de cate ori am fost lovit de karmă, in cel mai subtil si incredibil fel. Se infiltreaza in viata ta de zi cu zi, si creste cu timpul, putin cate putin, pana nu se intoarce impotriva ta, si te musca de mana cu care ai hranit-o. Dar oricat de nashpa ar fi asta, să trecem la chestii mult mai importante, cum ar fi... Pantofii. Vreau un upgrade. Vreau sa renunt la adidasi (partial, desigur) si să iau la purtat o pereche de pantofi. Că doar se apropie vârsta, nu? 

Ok, mă duc să mă lupt cu morile de vânt. Şi poate o să-mi dau seama între timp ce e important în viaţă. 

Mă bucur să vă regăsesc. 

42-ul nostru cel de toate zilele

Uneori mai iau o vacanta cand ma satur de mine, doar ca sa constat ca nu e ok sa fac asta. Dar ce sa faci, e prea mare lenea la unii. Anumite sabloane se repeta la nesfarsit.

***

Asteptam autobuzul, intr-o vineri seara. Tocmai il vazusem ca s-a dus in jos, deci la urmatoarea statie intoarce, sta cateva minute, si vine inapoi. Un varsnic astepta si el, cu o sacosa in mana [si la stanga doi baieti care cred ca erau prea tineri ca sa fumeze blazati pe trotoar...]. Nenea se uita la mine, cu o privire mai mult decat ingrijorata, care zicea "unde-i autobuzu asta odata?!" Apoi din stanga vine o tanti si se alatura asteptarii. Acum, nenea se uita la ea si-i zice "acum 15 minute[4-5 in lumea reala] so dus in jos." Tanti nici nu il baga in seama, el cu aceeasi privire panicata stanga-dreapta... dreapta-stanga. Intr-un final, dupa 3-4 minute se iveste lumina farurilor salvatoare de dupa colt, vine 42ul. Ajuns in dreptul usii, nenea: "no, in sfarsit! dupa 20 de minute!". 

***

do something really clever that will make me hate your name forever

Sa fii mama de fata e cea mai grea meserie din lume.