Wednesday, May 13, 2009

<<Țara noastră-i țara noastră dulce pajiște albastră>>

N-am înțeles niciodată care-i ideea cu pajiștea albastră... dar să trecem la subiect, altă idee de titlu n-am avut

Am găzduit un tip prin Couchsurfing și plimbându-ne noi prin București și povestindu-i cam tot ce știu despre urbe, mă întreabă pe un ton care ar fi cerut un răspuns afirmativ: îți place în România? ca și cum nici nu s-ar fi îndoit de faptul că îmi place și că ar cere doar o confirmare. Întrebarea asta a venit oarecum ca un șoc și parcă toate gândurile mi se opriseră ca să dea prioritate întrebării. Cum era să zic nu, după ce că îi povestisem cu atâta înfierbântare despre originile numelui de Lipscani și despre toate contractele pe care le are primăria pentru repararea  străzilor ălora. Dar voiam, de fapt, să zic nu de mă blocasem așa? Până la urmă am zis da, însă pauza pe care am făcut-o și tonul involuntar nehotărât cred că a lăsat mai multe să se înțeleagă. Noroc că turistul s-a mulțumit cu răspunsul meu și n-a cerut informații suplimentare.

Odată ce am putut să petrec timp cu gândurile mele am redeschis capitolul ăsta. Îmi place sau nu îmi place? Iubesc sau nu țara asta? Prima concluzie la care am ajuns a fost că nu iubesc țara asta așa cum își iubește americanul federația sa de peste ocean, nici cum își iubește englezul regatul și nici cum își iubește francezul cea de-a cincea lui republică. Nu am cum să o iubesc așa, pentru că fiecare țară se iubește altfel. Dar  parcă nu o pot iubi nici atât de mult, nu mă încearcă sentimente atât de puternice. Dar atunci cum o iubesc, dacă tot i-am zis tipului că o iubesc.

Cred că îmi place țara asta într-un mod reținut.  Îmi place pentru că am speranța că se poate mai bine, pentru că cred că nu poți face peste noapte un castel dintr-o ruină. Pentru că nu dau vina zilnic pe clasa politică. Cred că politicienii pe care ni alegem ne reprezintă nu doar la nivel politic ci și la nivel de societate, adică moravurile pe care le are societatea, le au și ei. Asta cred că se întâmplă peste tot și nici o țară nu e mulțumită de clasa ei politică. Dacă am fi mulțumiți cu toții, n-aș vedea loc de progres. Deci e mai sigur așa. Nu simt că aș iubi țara asta pentru munți, dealuri, Dunări și Mihai Viteji  - nu trezesc  în mine nici un sentiment special ci poate doar unul de identificare cu națiunea, ca entitate ficțională distinctă de popor (juristul din mine a vorbit). Dar îmi place aici pentru că e o încercere zilnică de supraviețuire. Trebuie să recunoașteți că e mai palpitant decât să trăiești într-o țară precum cele anterior menționate în care după ce muncești  două luni poți pleca în vacanță. Dar ăsta e un motiv cam sado-masochist. Apoi cred sincer că e mai frumos și onorant să iubești și să susții o țară în devenire decât o țară care trebuie doar să își apere statutul. Aș dezvolta fiecarea idee, dar v-aș plictisi aici.  O s-o fac la cerere, de preferat invitați-mă la o cafea.

Câteodată mă gândesc că iubesc România cum iubesc maidanezul de la colțul blocului. Îl văd dimineața, îl compătimesc pentru situația în care e, sper că nu-l va călca mașina în timpul zilei, din când în când îi arunc o coajă de pâine și sper că și alții fac la fel. Nu mă simt mulțumit cu cât fac pentru el, dar parcă nici nu l-aș lua în casă. 


**the parade in somekind of nationalistic mood

3 comments:

  1. mai... mie imi plac si dealurile, si muntii, si dunarea. dar am si un sentiment de... repulsie. nu stiu, oi fi doar un specimen de blazat din generatia britni spirs mec donaladz, sau e vorba de originea mea corcita... nu stiu. mai am timp de gandire.

    ReplyDelete
  2. Haha ...mă bucur că îți plac formele noastre de relief :)). Cred că ar trebui să clarific pe scurt ideea aceea ca să nu fiu mal-compris cum ar zice francezul. Evident că mă încântă vizul munții, dunărea și căciula lui Mihai Viteazul, însă nu văd în asta un izvor de sentimente patriotice. Poate că aș părea megaloman spunând că alții au fluvii și munți mai mari și conducători mai breji, dar adevărul e că un argument de genul noi avem Carpați și Dunăre poate fi combătut de „noi avem Alpi și Sena”...bineînțeles că asta n-ar desființa în totalitate argumentul românesc, dar m-a dus la ideea că ar rămâne din el doar un motiv de identifcare națională și mai puțin unul de mândrie.
    Mă bucur, însă, că te-am pus să te gândești la chestia asta încă o dată :D

    ReplyDelete
  3. e o diferenta intre a iubi tara asta si a-ti placea. s-ar putea sa nu-ti placa, dar sa o iubesti asa, cum e ea, a sort of a fascinating mess. oricum, patriotismul in romania parca e subiect tabu, nimeni nu se mai gandeste la neamul asta. ne e si jena multora sa recunoastem ca parca avem si noi o tara misto din multe puncte de vedere, cu mai multi oameni misto care au si facut cate ceva pt omenire. noi vorbim de tigani, de coruptie, de copacii taiati de pe munti.

    ReplyDelete

2cents: