Parlamentul unicameral. De fapt, de ce?

Îmi asum riscul de a părea excesiv de plicticos pentru a aduce în discuție adevăratele argumente pentru instituirea unui parlament unicameral în România pentru că unii, când nu mai știu cum să se scoată din rahat apelează la referendumuri. Pentru că pot.

Nu cred că a fost deloc ușor pentru cei care în 1991 au fost aleși să scrie constituția să găsească soluția instituțională cea mai potrivită pentru România, împăcând toate viziunile politice slab conturate la aceea vreme. Ca orice lucru luat de la zero și pe un teren instabil, e cam greu să iasă ceva perfect. În Franța, abia Constituția celei de-a 5-a republici (1958) și-a dovedit eficacitatea în timp, asta după mai multe revizuiri, dintre care ultima în 2008.

Comisia de redactare a noii Constituții, ținând cont de contextul istoric de la acea dată, cu o oarecare teamă și preocupare de a da țării instituții fundamentale cât mai legitime și mai puternice a creat Constituția cam așa cum o avem noi azi.

După 20 de ani se pare, totuși, că dezideratul lor, deși nobil, nu s-a materializat într-un sistem instituțional eficient (vezi așteptările pe care le are lumea de la un președinte cam neputincios din punctul de vedere al competențelor, numărul ordonanțelor de urgență, conflictele între instituții, procedura legislativă etc). Cei care se pricep bine de tot la sisteme constituționale, au denumit sistemul românesc ca fiind unul semiprezidențial-atenuat. Cred că doar analizând această sintagmă ne dăm seama că avem de a face cu o struțo-cămilă simpatică. Dacă e semiprezidențial înseamnă că e jumi-juma cu un regim parlamentar …dar dacă e și atenuat mă gândesc că ar trebui să fie numai 1/3 prezidențial și 2/3 parlamentar. Nu știu cum vă sună vouă, dar mie începe să-mi sune a rețetă de prăjitură…

Un regim parlamentar presupune ca parlamentul, ales direct de către popor, să aleagă președintele statului. Așa se întâmplă în Germania și Italia. De-asta nici nu se prea aude de președinții acestor țări, ci de șefii guvernelor. Într-un regim prezidențial, atât parlamentul cât și președintele sunt aleși direct, dar președintele dispune de puteri mult întărite. Un astfel de sistem este cel american unde președintele este practic tot executivul. La francezi, evident lucrurile sunt mai complicate că așa le place lor, dar președintele poate să dizolve parlamentul dacă se trezește dimineața cu fața la cearșaf, primul ministru este mâna lui dreaptă și, în cazuri speciale, dispune în virtutea constituției de puteri întărite.

La noi, e cam neclar sau nu e nicicum. Și parlamentul și președintele sunt aleși direct. Președintele nu dispune de puteri deosebite, nu poate dizolva parlamentul decât în niște situații la care se ajunge greu (se pare că în decembrie sunt niște șanse să o vedem și pe asta) și, cel puțin oficial, nu poate influența politica țării decât prin niște mesaje adresate parlamentului pe care acesta poate sau nu să le bage în seamă. Deci, nu avem nici o insistuție care în anumite situații să se poată impune în fața alteia, probabil, tocmai de frica unei posibile noi „tiranii”, frică totuși ușor de înțeles în 90-91.

Tot în 1991 s-a stabilit ca Parlamentul României să fie bicameral, compus din Camera Deputaților și Senat. Această decizie se fonda atunci pe dorința constituantului de a avea legi asupra cărora se va reflecta mai bine și mai mult, trecând proiectele de legi de la o cameră la alta. Înainte de revizuirea ei, Constituția nu prevedea nicio diferență substanțială între cele două camere, aceeași legitimitate, aceeași reprezentativitate, aceleași funcții. După 2003, lucrurile s-au mai schimbat puțin, așa încât, cele două camere au acum funcții diferite, pe scurt, în funcție de proiectul de lege avut în discuție, una din camere este cameră de reflecție și alta este cameră decizională.

Totuși, uitându-ne în Europa, vedem că acolo unde există parlamente bicamerale, ele există pentru cu totul alte rațiuni decât cele pentru care al nostru este bicameral. Parlamentul bicameral este specific țărilor federale sau regionale, cele în care comunitățile locale dispun de o putere considerabilă, ele fiind reprezentate de obicei în ceea ce la noi se numește Senat.

Astfel, parlement bicameral întâlnim în Germania, unde camera inferioară, Bundesrat-ul reprezintă interesele fiecăuri stat federat, în Franța, unde Senatul este ales indirect, prin votul conducătorilor regiunilor, în SUA, unde Senatul este compus din câte 2 membri din fiecare stat, în Spania, în Austria, în Italia etc. Practic, camera inferioară din parlamentele bicamerale tipice dispune de o legitimitate și de o reprezentativitate diferită, fiind vocea regiunilor.

E simplu să ne dăm seama că la noi Senatul nu își prea are rost atât timp cât el e echivalentul unei a doua camere a deputaților.

Așadar, există două soluții pentru parlamentul nostru:

1) fie se modifică radical modul de alegere și de funcționare a Senatului pe care îl avem azi, urmând ca acesta să reprezinte regiunile țării. Un astfel de Senat ar merge mână în mână cu descentralizarea, ar aduce un plus de autonomie regiunilor (și probabil și unui ținut secuiesc, de ce să nu recunoaștem). Ar fi chiar interesant de văzut cum ar funcționa așa ceva la noi…

2) să trecem la un parlament unicameral

În concluzie, da, sunt de acord cu un parlament unicameral, dar nu pentru motivul care domină campania electorală, ci pentru că într-un stat ca România așa cum e azi, o a doua cameră nu este utilă ci doar îngreunează procesul legislativ, determinând guvernul să emită ordonanțe de urgență în situații ne-urgente și să-și angajeze responsabilitatea ocolind astfel votul parlamentului.

Nu poate garanta Băsescu nimănui că 300 de parlamentari vor cheltui mai puțin decât 471…ăsta e doar un alt exemplu de demagogie electorală, la fel ca și sloganul De ce le e frică, nu scapă. Băsescu își continuă lupta cu Parlamentul care, să nu uităm că este organul reprezentativ suprem al țării, deci indirect se luptă cu populația care i-a ales pe parlamentarii ăia la fel cum l-a ales pe el. În plus, este o dovadă de lipsă de responsabiltate ca președintele țării să încerce prin mesajul său electoral să slăbească și mai mult încrederea pe care românii o au în Parlament și să câștige prin acest pretext încredere și popularitate. Mizerabil demers.

**the parade in the constitutional universe