In Ostrovul se vede la un moment dat, pret de cateva secunde, expresia fratelui Iov cand deshide cutia cea mare, ce va servi ulterior drept sicriu. M-a marcat privirea aceea inca de prima data cand m-am uitat la film, mi se pare ca e cumva, inchegata in ea, toata durerea crestina la gandul drumului lui Iisus. Desi, desigur, si fratele Iov poate fi fiecare din noi, cei neindeajuns de credinciosi trudind insa din greu pentru a stabili un dialog cat de cat constant cu divinitatea.

De ceva timp, imi place sa revad filmul in preajma sarbatorilor mari. Am nevoie de linistea din el si de secventele lungi cu toate nuantele posibile de albastru si cenusiu. Si de Anatoli, cu dintii lui lipsa, umorul lui si insula pretioasa, asceza auto-impusa, oaza lui de curatenie. Sincer, m-a saturat ofensiva asta de filme de Zeffirelli/Mel Gibson pe care ne-o servesc televiziunile de cativa ani, cu iisusi mai reusiti sau nu. Dar s-ar putea sa fiu si partinitoare, caci mi-e mult mai aproape abordarea ortodoxa, ruseasca si mai cruda a Ostrovului - desi filmul nu vorbeste despre viata Lui, ci mai degraba despre sufletul crestin.

Sunt cateva ore ramase pana la inviere. Care nu s-a amanat, cum ar zice Sorescu, ci ne da inca o sansa sa ne regasim. Inca una.

Sa aveti sarbatori frumoase!