tawada yuki
nobuyoshi araki
moriyama daido
fukase masahisa
tomatsu shomei
ueda shoiji

1.) mi-am dat seama ca am o noua obsesie. sosete cu model [dungi, romburi, stelute, patratele, cuburi, toate culorile posibile]. deja am destule. si daca as pune si sosetele plictisitoare la socoteala, cred ca as acoperi planeta cu sosete. glumesc, desigur. sau poate ca nu. si pe langa sosete si faptul ca sunt egocentric si narcisist, mai sunt si ignorant deseori. adica, mai am putin de invatat pana cand ceea ce incerc sa fac nu o sa se numeasca ignoranta.
b) maine e 14. faimosul 14 februarie. de obicei imi vine sa borasc de la atat rosu, atatea inimioare si ingerasi, si dantelute, si roz si ciocolata si trandafirii aia nenorociti. doamne. mi se pare cumva trist. dar nu vreau sa fiu hater. asa ca o sa ma abtin de la comentarii, ca sa nu se interpreteze altfel. de altfel, de cativa ani oricum sarbatoresc 14 februarie, doar ca din alt motiv. am avut noroc acum... aproape 5 ani jumate [cred...] sa cunosc o persoana care a avut norocul sa se nasca in aceeasi zi in care altii fac sex la lumina lumanarilor pe petale de trandafiri parfumati sintetic pe Frank Sinatra sau Stevie Wonder. oricum, maine e ziua ei. si aproape in fiecare an din ultimii 4, 5 sau 6, am sarbatorit impreuna, cu sau fara prieteni. si cadouri. asta este o incercare patetica de a face ceva special pe post de cadou. stiu ca un post pe blogul meu si mai patetic nu se califica, dar macar e in ton cu ea; asa, mai cold hearted si... you know, what ever... oricum ea nu e cold hearted. asa ii ziceam noi inainte, cand noi eram wow la chestii neesentiale si ea nu se manifesta sau nu se lasa impresionata asa de usor. i tell you, you cant buy her with a coffee. nu, nu e cold hearted. are doar nevoie de mai multa incredere in sine, un B12 now and then si cateva palme peste cap. stiu cat e de sensibila de fapt. chiar daca pare sa fie rece si calculata. va mai zic eu de ce are nevoie. are nevoie de un jean reno care sa ii faca diminetile mai frumoase. oricum, nu jean reno e centrul universului. pentru ca eu nu pot sa-l pun pe jean reno intr-o cutie si sa i-l trimit la usa, sau sa ma duc eu la usa ei ca sa sarbatorim ziua ei cu tequilla sunrise in time langa geam, o sa-i dau asta, asta, si asta. praise the lord for internet. have a good one V, and dont let the numbers get you! love, B.
IV. imi place istoria, tot timpul m-a fascinat. as vrea sa o cunosc. as vrea sa am rabdare. dar dumnezeu stie ca e obositor de plictisitor sa inveti dintr-o carte fara poze si cu litere mici. oricum, macar acum stiu putin mai mult despre evolutia artei si a arhitecturii. cat de mult stiu, asta o sa vedem maine. oricum, que sera, sera, dar inca odata praise the lord for second chances! deja o sa-mi iasa pe nas istoria asta, dar pentru senzatia aia de dupa ultimul examen, merita! de fapt, cand ai o ocazie asa de faina cum e sfarsitul sesiunii, cel putin la mine, e asa de interesant cum de-a lungul sesiunii stau sa gandesc planuri elaborate de distractie dupa sesiune; dar la sfarsit imi dau seama ca nu am nimic, si ajung sa fac ceva total aiurea si sa nu simt in niciun fel libertatea. eh... poate ar trebui sa ma gandesc la propozitii mai scurte. nici nu stiu ce sa fac dupa sesiune. sa dorm? sa mananc? sa fac curat? sa ies in oras? sa ma uit la un film? uf. deja e epuizant... bine ca nu avem vacanta, ca o luam razna.
bonus: fericirea are par blond si ochi albastri. sau cel putin asa se pare. poate ca nu e asa. dar macar e aici. nu conteaza cum si de unde, atata timp cat e fericire, fie ea si temporara.
şi de obicei turiştilor li se arată clădiri că doar ce Dumnezeu altceva să li se arate?
Şi dacă tot e criză, eu zic să nu ne facem speranţe aiurea de schimbare că nimeni nu mai are bani de construit imperii şi să mergem la Caru cu bere. Au şi de mâncare, au şi bere şi mai e şi monument arhitectural – aşa că ne împacă pe toţi...imi place sa cred ca multa lume ar vrea sa aiba viata mea. cu siguranta. doar eu nu stiu sa o apreciez cum trebuie. adica, uite-te la mine. in momentul de fata pot sa zic ca am tot ce-mi doresc. si stiu sa-l pierd intr-o secunda. si nu a trebuit sa fac eforturi prea mari. au facut altii, si eu nici macar nu stiu sa-mi apreciez recunostiinta. eu traiesc pentru mine. pe zi ce trece ma desprind tot mai mult, si imi dau seama ca am nevoie doar de mine. nici nu stiu de ce zic chestiile astea. de ce unor necunoscuti. poate nimanui, poate chiar tie. tu nu existi. exist doar eu. eu sunt totul. si tot odata nimic. un egoist. hedonist. nu mai tanjesc dupa nimic. tot ce trece e trecut. maine e acum. eu sunt o masa de sentimente nedefinite si obscure, care plutesc in aer fara folos. la fel ca tine, sau ca tine. sau e oare posibil sa ma insel? e oare posibil ca totul sa aiba totusi un sens? nu nu. asta nu e vreo criza de sfert de veac. nici macar o angoasa sau o nedumerire. o sclipire. o broasca calcata de roata imensa unei masini in viteza pe asfaltul fierbinte al unei zile de august. exact. eu sunt un superstar in aberatii. trust me.
asta e un blog despre lapte si biscuiti
orice trezire la realitate e imposibila atata timp cat ce facem e imaginar si impalpabil, fara sens si noima.