J_Paris Photo 2008

tawada yuki

nobuyoshi araki

moriyama daido

fukase masahisa

tomatsu shomei

ueda shoiji

Paris Photo 2008

Let there be blog.

Or maybe we should start living, you guys.

13-14 cu Mr.B

1.) mi-am dat seama ca am o noua obsesie. sosete cu model [dungi, romburi, stelute, patratele, cuburi, toate culorile posibile]. deja am destule. si daca as pune si sosetele plictisitoare la socoteala, cred ca as acoperi planeta cu sosete. glumesc, desigur. sau poate ca nu. si pe langa sosete si faptul ca sunt egocentric si narcisist, mai sunt si ignorant deseori. adica, mai am putin de invatat pana cand ceea ce incerc sa fac nu o sa se numeasca ignoranta. 

b) maine e 14. faimosul 14 februarie. de obicei imi vine sa borasc de la atat rosu, atatea inimioare si ingerasi, si dantelute, si roz si ciocolata si trandafirii aia nenorociti. doamne. mi se pare cumva trist. dar nu vreau sa fiu hater. asa ca o sa ma abtin de la comentarii, ca sa nu se interpreteze altfel. de altfel, de cativa ani oricum sarbatoresc 14 februarie, doar ca din alt motiv. am avut noroc acum... aproape 5 ani jumate [cred...] sa cunosc o persoana  care a avut norocul sa se nasca in aceeasi zi in care altii fac sex la lumina lumanarilor pe petale de trandafiri parfumati sintetic pe Frank Sinatra sau Stevie Wonder. oricum, maine e ziua ei. si aproape in fiecare an din ultimii 4, 5 sau 6, am sarbatorit impreuna, cu sau fara prieteni. si cadouri. asta este o incercare patetica de a face ceva special pe post de cadou. stiu ca un post pe blogul meu si mai patetic nu se califica, dar macar e in ton cu ea; asa, mai cold hearted si... you know, what ever... oricum ea nu e cold hearted. asa ii ziceam noi inainte, cand noi eram wow la chestii neesentiale si ea nu se manifesta sau nu se lasa impresionata asa de usor. i tell you, you cant buy her with a coffee. nu, nu e cold hearted. are doar nevoie de mai multa incredere in sine, un B12 now and then si cateva palme peste cap. stiu cat e de sensibila de fapt. chiar daca pare sa fie rece si calculata. va mai zic eu de ce are nevoie. are nevoie de un jean reno care sa ii faca diminetile mai frumoase. oricum, nu jean reno e centrul universului. pentru ca eu nu pot sa-l pun pe jean reno intr-o cutie si sa i-l trimit la usa, sau sa ma duc eu la usa ei ca sa sarbatorim ziua ei cu tequilla sunrise in time langa geam, o sa-i dau asta,   asta, si asta. praise the lord for internet. have a good one V, and dont let the numbers get you! love, B. 

IV. imi place istoria, tot timpul m-a fascinat. as vrea sa o cunosc. as vrea sa am rabdare. dar dumnezeu stie ca e obositor de plictisitor  sa inveti dintr-o carte fara poze si cu litere mici. oricum, macar acum stiu putin mai mult despre evolutia artei si a arhitecturii. cat de mult stiu, asta o sa vedem maine. oricum, que sera, sera, dar inca odata praise the lord for second chances! deja o sa-mi iasa pe nas istoria asta, dar pentru senzatia aia de dupa ultimul examen, merita! de fapt, cand ai o ocazie asa de faina cum e sfarsitul sesiunii, cel putin la mine, e asa de interesant cum de-a lungul sesiunii stau sa gandesc planuri elaborate de distractie dupa sesiune; dar la sfarsit imi dau seama ca nu am nimic, si ajung sa fac ceva total aiurea si sa nu simt in niciun fel libertatea. eh... poate ar trebui sa ma gandesc la propozitii mai scurte. nici nu stiu ce sa fac dupa sesiune. sa dorm? sa mananc? sa fac curat? sa ies in oras? sa ma uit la un film? uf. deja e epuizant... bine ca nu avem vacanta, ca o luam razna.

bonus: fericirea are par blond si ochi albastri. sau cel putin asa se pare. poate ca nu e asa. dar macar e aici. nu conteaza cum si de unde, atata timp cat e fericire, fie ea si temporara. 

Ex proprii sensibus

A trecut 1989 şi-or mai fi trecut vreo 20 de ani de atunci şi multe s-or fi schimbat şi mai multe încă nu, prefer să subliniez încă, nu de alta, dar să nu intrăm în depresie prea curând şi pentru că vreau să sugerez că o atitudine detaşată nu e doar necesară ci şi benefică.

Guverne au fost vreo câteva până acum aşa încât situaţia de azi nu poate fi decât rezultatul lor comun. Toate la un moment dat au vrut să schimbe situaţia lăsată în urmă de comunism şi trebuie admis că destule schimbări s-au produs şi cel puţin formal, România nu mai e ce era în 89. Asta e o veste bună. Vestea proastă e că pentru multe alte domenii nu s-a bătut fierul cât era cald şi asta ne sare în ochi şi atunci când aducem în discuţie arhitectura. Poate că aş greşi să spun că situaţia arhitecturii din România nu a fost cuprinsă în planurile guvernelor însă rezultatele azi fie nu sunt, fie sunt, dar în defavoarea esteticului.

Una din priorităţile pe care ţara trebuia să le aibă după revoluţie era să îşi schimbe imaginea, în sensul cel mai concret al noţiunii. O ţară se vinde prin imaginea ei, adică şi prin arhitectură. Atunci când spui Italia te gândeşti la ruinele romane şi apoi la toate casele în stil mediteranean ce umplu dealurile, când spui Franţa nu spui doar turnul Eiffel, dar şi Notre Dame şi apoi centrul Parisului ce urmăreşte evoluţia arhitecturii din secolul XV până în prezent. Poate că n-am fost noi românii cei mai înzestraţi de istorie cu monumente fascinante pentru ochiul turistului de McDonaldsuri nici înainte de comunişti, iar apoi ăştia au mai agravat puţin situaţia. Oare nu puteam face ceva pentru asta imediat după revoluţie?

Exerciţiu de imaginaţie - suntem la ceva timp după 1989 când lucrurile încep să se aşeze, graniţe deschise pentru toţi şi toate. Vin turiştii. Ce ne facem? Trebuie să le arătăm ceva şi de obicei turiştilor li se arată clădiri că doar ce Dumnezeu altceva să li se arate?

OK...Transilvania scapă cum scapă că s-au ocupat ungurii şi saşii de ea. În Moldova, rătăcite pe dealuri ne-au rămas nişte căsuţe vechi cu vârf de biserică, cică ar fi mănăstiri. Merg şi alea pentru cei de-a dreptul fascinaţi de bizantinisme; păcat că goticul ne-a cam luat-o înainte cu spectaculosul.

Dar rămâne capitala. What to do? What to do? Fiecare capitală are un landmark, un simbol al său. Noi ne-am ales cu Casa Poporului. Da, dar o urâm - cică ar urî-o cam toţi. A demolat Ceauşescu Bucureştiul, a chinuit oamenii pe şantiere, a consumat marmura ţării, chestii grave, socoteli...pe de-asupra unii sunt de părere că ar fi şi o eroare arhitecturală. Nu mă pronunţ, dar e clar totuşi că avem rezerve în privinţa ei. Abătându-mă puţin de la subiect, părerea mea e că degeaba ne jelim, e a noastră, e chiar a Poporului şi dacă nu ştim să ne-o vindem aşa cum e, păcat că ne-a făcut-o Ceauşescu. NEXT – unde mergem, păi pe-aproape e Cercul Militar - faină clădire, dar un cerc militar nu încălzeşte pe nimeni. Universitatea - gri, ternă. Ateneul - frumos într-adevăr dar îţi trebuie turişti prea culţi ca să-i aprecieze subtilitatea. Arcul de triumf - onorabilă intenţie, dar ne-au luat-o iar înainte francezii că al lor ar fi mai mare. Asta este, 1-0 pentru Franţa. Centrul vechi săracul apare dezolant sub ruine şi mai rişti să auzi vreo manea din clădirile în care îţi puteai închipui că doar un boem poate locui. Rămâne Banca Naţională, care, mai nou renovată le-ar putea părea frumoasă. Ar mai fi şi casa CEC, Muzeul de istorie, Bibilioteca Centrală Universitară, dar parcă nu orice turist şi-ar căsca ochii la aşa ceva. Le-ai mai povesti de Micul Paris,de epoca interbelică, dar culmea realizezi că şi clădirile alea sunt cam gri. Palatul telefoanelor e totuşi alb şi cică ar fi fost făcut pe sistem de zgârie nori, dar când te uiţi la Empire State Building parcă te lasă rece cele 6 etaje sau câte o avea al nostru.

Au mai venit şi bijniţarii din străinătăţuri şi marile antreprize învârtitoare de bani. Şi când au vrut distinşii să-şi facă sedii, noi ne-am entuziasmat repede că aduc clădiri de sticlă înalte cum au americanii şi japonejii, care vor schimba faţa oraşelor noastre, fără să le impunem cine ştie ce standarde. Pe unii i-au mai entuziasmat şi satisfacerea intereselor materiale (ahem...). Din entuziasmul ăsta mai necontrolat aşa, am ajuns să avem clădiri aşa zis moderne trântite pe oriunde. De fapt totul s-a făcut cu jumătăţi de măsură sau cu sferturi. Nici mari nu sunt să te poţi căsca la cer şi clădirea să nu se termine şi nici minunate. Ne-am ales cu nişte clădiri comune de sticlă la fel cum erau celelalte, comune dar din beton.

Lucurile nu par încă să se schimbe şi lipsa de ambiţie de a crea ceva nou şi salvator ne domină . De exemplu, demolăm Lia Manoliu şi facem stadion nou. Faină idee. Dar în loc să facem ceva wow să meargă lumea să îi facă poze şi să zică <<ăsta-i mai tare decât cuibul olimpic al chinezilor>>, noi facem o copie după stadionul din Frankfurt. Apoi se aude prin târg că tocmai madam Z. Hadid şi compania s-au gândit la un ditamai turn pe care să-l planteze în Bucureşti. Eu am zis că seamănă cu un radiator sau cu o aerotermă, dar ei zic că e Diamant şi dacă e înalt, sclipicios şi e de Zaha, Bucureştiului i s-ar face publicitate importantă. Primăria se face că nu ştie nimic şi proiectul rămâne pe hârtie. Tipic.
Şi dacă tot e criză, eu zic să nu ne facem speranţe aiurea de schimbare că nimeni nu mai are bani de construit imperii şi să mergem la Caru cu bere. Au şi de mâncare, au şi bere şi mai e şi monument arhitectural – aşa că ne împacă pe toţi...


**the parade in blog conquest!

reality check nr.9851284

imi place sa cred ca multa lume ar vrea sa aiba viata mea. cu siguranta. doar eu nu stiu sa o apreciez cum trebuie. adica, uite-te la mine. in momentul de fata pot sa zic ca am tot ce-mi doresc.  si stiu sa-l pierd intr-o secunda. si nu a trebuit sa fac eforturi prea mari. au facut altii, si eu nici macar nu stiu sa-mi apreciez recunostiinta. eu traiesc pentru mine. pe zi ce trece ma desprind tot mai mult, si imi dau seama ca am nevoie doar de mine. nici nu stiu de ce zic chestiile astea. de ce unor necunoscuti. poate nimanui, poate chiar tie. tu nu existi. exist doar eu. eu sunt totul. si tot odata nimic. un egoist. hedonist. nu mai tanjesc dupa nimic. tot ce trece e trecut. maine e acum. eu sunt o masa de sentimente nedefinite si obscure, care plutesc in aer fara folos. la fel ca tine, sau ca tine. sau e oare posibil sa ma insel? e oare posibil ca totul sa aiba totusi  un sens? nu nu. asta nu e vreo criza de sfert de veac. nici macar o angoasa sau o nedumerire. o sclipire. o broasca calcata de roata imensa unei masini in viteza pe asfaltul fierbinte al unei zile de august. exact. eu sunt un superstar in aberatii. trust me. 

asta e un blog despre lapte si biscuiti

orice trezire la realitate e imposibila atata timp cat ce facem e imaginar si impalpabil, fara sens si noima.